Vorbe- Rant

Pentru  că nu știu exact cum să îmi așez gândurile în această postare, o voi numi rant sau mai bine zis vorbărie goală.

Dar în vorba aceasta goală, eliberatoare, uneori, se regăsește salvarea celui care scrie.

Multe s-au întâmplat în ultima vreme, lucruri ce mi-au zdruncinat semnificativ existența, de la dispariții ale oamenilor dragi și până la scrieri ce m-au marcat până dincolo de orice explicație sau cuvânt.

Și pentru că s-au întâmplat, pentru că unele au fost imposibil de controlat, iar altele s-au săvârșit pentru că mi-am dorit, într-un amalgam de cuvinte am să le înscriu în această postare.

Pornesc dinspre durere înspre bucurie. Pornesc de la pierderea oamenilor pe care i-am iubit, de la vești cu privire la boli necruțătoare ce probabil mai devreme sau mai târziu își vor cere tributul lor de sânge și ajung la aniversări dragi mie, la pași pe meleaguri pe care le iubesc sau la pași eliberatori chiar dacă în locuri ce îmi trezesc mai puține sentimente.

Simt însă că trebuie să scriu despre toate la un loc ca să mă eliberez de neputința de a mă relaxa cu adevărat, pentru că scrisul mi-a fost și îmi va rămâne pesemne cel mai bun prieten, acel prieten cu ajutorul căruia reușesc să mă ridic și să merg mai departe.

Pe fundal, în căști ascult la nesfârșit cântecul Larei Fabian Choose What You Love Most and Let It Kill You și simt că în aceste cuvinte se găsește parte din esența mea.

De ce?

Pentru că niciodată nu am regretat cu adevărat ce am ales a face, chiar și atunci când am greșit, dar adesea am regretat lucrurile pe care le-am ratat, eșecul meu de a încerca tot ce mi-am dorit a încerca.

1

Oameni dragi pleacă de lângă mine. Pleacă și lasă goluri de neînlocuit și lacrimi necurse. Știu că din momentul nașterii suntem datori cu o moarte, dar parcă atunci când destinul semnează condamnări la moarte lângă tine te pierzi și te întrebi pe când următoarea condamnare și dacă nu vei fi tu alesul.

Știu sună un pic narcisist, dar gândul îți răsună în creier, format deja, ca un demon, și categoric nu îl poți îndepărta.

Și îmi spun, cu fiecare plecare, că dorul îmi va frânge inima și că plecările sunt definitive chiar dacă amintirea rămâne.

2

Trăiește clipa îmi spun și nestăvilit mă arunc în banalitatea unor acte menite să îmi aducă bucurie. Dar sunt oare acele acte banale? Nu știu. Depinde ce înțelege fiecare prin banal. Banală este însăși existența noastră semnificativă fiind doar a celor câțiva ce lasă ceva în urmă, ceva ce să dăinuie peste secole: noi ceilalți suntem prin întreaga noastră existență de o banalitate aproape perversă.

3

Îmi las pașii purtați prin suferința unui oraș ce mă copleșește prin zgomotul său intens. Încerc să amuțesc toate gândurile când mă plimb singură prin parcul Cișmigiu și mă îndrăgostesc instantaneu de parfumul copacilor toamna și de frumusețea arborilor seculari.

Merg kilometri fără să obosesc prin parc și prin oraș. Nu privesc oamenii, privesc locurile și sfidez ritmul alert al unui oraș în care nu aș putea locuri niciodată.

Mă opresc lângă Dâmbovița ce taie orașul și îi ascult tăcerea.

Trece plictisită prin orașul înțesat de lume și de gunoaie.

În unele fotografii poate părea chiar frumoasă.

4

Mă întorc în mintea mea cu câteva zile în urmă și mă regăsesc pe mine însămi și toată frumusețea clipei, pe străzile Budapestei.

Dunărea cântă, își cântă și îți cântă nemuritoarea simfonie a lui Strauss. Iubesc Budapesta cu toată puterea ființei mele și m-aș reîntoarce acolo mereu.

Nu pot scrie și rescrie despre prima mea întâlnire cu acest oraș pentru că m-aș repeta la nesfârșit cu câteva retușuri probabil date de patinajele de memorie aferente vârstei mele nu tocmai fragede.

Să trec din Buda în Pesta și înapoi pe fiecare pod al Dunării îmi bucură pașii și ochii ce privesc pe cursul râului în sus și în jos la ambarcațiunile mai mari și mai mici și la vasele de croaziere ce au parfum de pace.

Dunărea își urmează cursul și chiar și atunci când pare că își plânge victimele cruzimii omenești tot frumoasă este.

Străzile înțesate de lume nu sunt deloc gălăgioase, ci mai degrabă încărcate de istorie și iubesc să admir clădirile vechi, dar frumos renovate, străzile curate și oamenii neîncrâncenați și dornici să ajute.

Beau o cafea la Starbucks în centrul orașului și mă relaxez la zâmbetul cald al tinerelor și frumoaselor vânzătoare, zâmbet ce contrastează cu permanenta încrâncenare a vânzătoarelor de la Starbucks-ul bucureștean.

Cred că noi românii am cam uitat să zâmbim și să fim amabili cuprinși ori de griji ori de megalomanie.

5

Dincolo de călătorii este scrisul, cărțile pe care le citesc și de care mă îndrăgostesc mai tare decât mă îndrăgostesc de orașe. A fost Irvin Yalom apoi Hanya Yanagihara, iar acum Petronela Rotar cu al ei Orbi.

Iubesc să citesc scrierea Petronelei Rotar, dar cartea Orbi am dorit să o cumpăr în momentul în care am citit pe blogul autoarei scrierea Ziua în care mi-am recuperat mama, ce m-a făcut să plâng minute in sir.

Simt că Petronela a fost norocoasă că a trăit acea zi.

Eu nu am fost, întrucât mama a plecat înainte de a ne putea recupera unele pe altele cu adevărat, însă m-am regăsit în întreaga zbatere a autoarei și în relația mamă fiică, în care personajele trăiesc în lumi paralele în pofida iubirii ce există dincolo de cuvinte, a rafalelor de acuzații sau a tăcerilor.

Citesc acum Orbi și ochii îmi alunecă pe pagina de carte în timp ce da, îmi spun, că nimeni nu merită suferința și totuși asemenea personajelor din carte, oamenii suferă, uneori, din cauza propriilor alegeri, alteori, (precum în cartea Hanyei) din cauza unui destin potrivnic ce îi face să nu mai poată deține controlul asupra propriilor vieți.

6

Scriu, mă eliberez de mine și îmi spun că suferim în atât de multe feluri ( câtă dreptate avea Tolstoi) și ne știm ferici puțin sau deloc.

Mă gândesc că unii cred că suntem un design inteligent al cuiva. Cât de inteligent acel inteligent să permită oamenilor creați să fie atât de defecți uneori?

7

Îmi alunec printre degete și aș vrea să opresc cumva alunecarea. Vreau să mă bucur de fiecare secundă ce trece în ciuda decrepitudinii și a durerii și a imposibilității unor alte posibilității. Îmi vin cumplit de des în minte aceste cuvinte ale lui Heidegger cu tot adevărul lor inclus.

Mereu avem posibilități, până când moartea aduce imposibilitatea altor posibilități.

Suntem într-un precar sau indiferent echilibru, pe sârma numită viață, și suntem permanent amenințați cu căderea.

Zborul nu este posibil decât în imaginație.

Invidiez păsările ce planează insolent parcă deasupra unor chinuitoare experiențe sau existențe și cred că îmi doresc seninătatea cu care probabil percep ele viața. Dar să fie oare așa?

8

Am obosit să scriu dar această oboseală a adus cu sine pacea interioară. Budapesta și iubirea, Bucureștiul și neopritul zgomot sunt doar orașe prin care pășesc singură sau cu cei dragi mie, în durere sau bucurie.

Gânduri se vor cerne și amintirile rămase vor fi probabil diferite mâine.

Paginile de carte pe care le sorb azi, le voi fi uitat mâine.

Și totuși, prin pași și rânduri se produce transformarea. Pentru că nu putem fi aceeași permanent chiar dacă esența nu ni se modifică substanțial.

De acolo de printre rândurile scrise sau citite simt cum țâșnește eliberarea.

Afară plouă, e toamnă târzie, veștile sunt rele, amintirile frumoase și trăiesc momentul și ziua unei aniversări.

Nu cred în povești, dar viața, viața cu bune și rele este în felul ei o poveste reală.

Cât de reală? Cât o părere.