Într-o lume

Într-o lume în care realitatea își plânge iluzia ei decadentă, mă regăsesc timid pe străzi de ignoranță și mă văd aruncând speranța la coșul de gunoi.

Cu siguranță varianta mitologică cu Speranța rămasă închisă în cutie este varianta cea mai aproape de realitate. Restul istoriilor se încadrează lucid și lejer la genul science-fiction.

Îi scria Nabokov soției sale Vera:

“Yes, I need you, my fairy-tale. Because you are the only person I can talk with about the shade of a cloud, about the song of a thought — and about how, when I went out to work today and looked a tall sunflower in the face, it smiled at me with all of its seeds.”

“Da, am nevoie de tine, povestea mea cu zâne. Pentru că numai tu ești persoana cu care pot vorbi despre umbra unui nor, despre cântecul unui gând- și despre cum, atunci când am fost la serviciu astăzi și m-am uitat la o înaltă floare a soarelui, a zâmbit la mine cu toate semințele sale.”

Știu cum este să poți vorbi despre umbra unui nor sau despre cântecul unui gând.

Când îmi amintesc cât de aproape de absolut te pot duce cuvintele sau senzația că cineva face dragoste cu mintea ta, îl înțeleg pe deplin pe Nabokov.

Cei pentru care realitatea devine o poveste cu zâne pentru că cei de lângă ei le completează nevoile de cuvânt și le umplu sufletul de bucurie sunt cei mai norocoși dintre norocoși și nici măcar nu știu dacă își dau seama.

Dar chiar și atunci când discuția despre umbra norului și cântecul gândului este efemeră, amintirile rămase suplinesc lipsa pentru o viața întreagă.

Cei mai nefericiți sunt cei ce nu știu cum este, cei pentru care singurătatea în unul, doi sau câți vrei devine o profesiune de credință.

Uneori pur și simplu noi oamenii nu putem iubi ceea ce avem oricât am predica-o.

Sau poate putem, dar atunci iubirea se confundă cu acceptarea.

Chiar și așa e bine.

E mai bine decât lipsa iubirii și a acceptării completate cu discuții despre “trebuie”.

E mai rău când trebuie să devenim ceva pentru a fi acceptați, când acceptarea devine condiționată, când apar scuze sau acuze.

În lacrimi de cod plâng cuvintele,

Rătăcind pierdute printre morminte de spulberate vise.

Nu se pot aduna pentru a mai scrie despre speranță

Căci limbajele de programare au evoluat,

Sentimentele au involuat

Devenind incompatibile cu bunătatea, cu înțelegerea, cu demnitatea.

Hai să ne rugăm la Dumnezeu căci e mai simplu.

În el găsim iubirea atunci când nu mai știm să ne iubim de unii singuri.

Ne trebuie convertoare pentru a ne strânge în brațe

Și limbaje de programare sofisticate pentru acceptare.

E vid în viața noastră, e uitare.

E tot ce doare crunt, crezul viu cândva ce astăzi moare.

Intr-o lume utopică mă întorc la cuvânt și cuvântul redevine important.

Într-o lume utopică povestim despre raza de soare, despre cuget, despre depărtare

Într-o lume utopică facem dragoste cu trupul și cuvântul, într-o lume utopică mă regăsesc ca într-o poezie, e lumea mea, o lume încă vie în mintea mea.

Intr-o lume distopică pășesc știind că nu a mai rămas nimic de spus.

Speranța stă închisă în cutie.

Visul despre câmpul cu albe flori din copilărie a fost înlocuit de realitate, florile moarte au împânzit  florăriile, iar câmpul a fost asfaltat.

Mașini performante aleargă pe autostrăzi de pseudo-viitor.

Trecutul e mort, amintirile, în mare parte, dor.

Rămân aducerile aminte despre umbra unui nor.

Gândul își fredonează cântecul ușor.