Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

A deveni

Când cresc mare îmi doresc să fiu Michelle Obama. Astfel îmi spun, în timp ce citesc din cartea Michellei Obama –“Becoming”-“Viaţa mea“.

Sigur, eu nu mai am cum creşte mare având în vedere vârsta înaintată pe care o am. Prea târziu? Nu, niciodată nu e prea târziu.

Nimic nu i-a fost uşor, îmi zic. Şi totuşi, cu determinare, a reuşit să îşi depăşească toate neîmplinirile devenind un model demn de urmat.

Copilul crescut în Chicago, într-o familie de condiţie medie, a ales nu să caute calea cea mai uşoară, ci să lupte pentru tot ce şi-a dorit a înfăptui.

Lipsa alegerilor este şi ea o alegere, aşa cum spunea Petronela Rotar în cartea ei “Privind înauntru.

Însă Michelle nu a încetat niciodată să aleagă. Şi una dintre alegerile ei a fost să nu se lase înfrântă.

Cuvintele curg, ca râuri ce se varsă în mări, spre minţi însetate de cunoaştere şi spre inimi în căutare de iubire. Viaţa este o luptă, pentru noi, pentru ei, pentru toată lumea.

Căutăm mărunte bucurii în mărunte clipe, în clocot şi zbatere. Lecţia este să le găsim, să nu cedăm, să nu ne anulăm ca fiinţe indiferent cât ne este de greu.

Mă reîntorc la Michelle şi la alegerile ei: de a se impune, de a nu ceda, de a izbândi, de a-şi pune inima pe tavă şi mintea la contribuţie, de a fi permanent ea însăşi.

Povestea ei este o poveste a reuşitei pe care nu o neagă, ea este o fiinţă ce reuşeşte a iubi pentru că în primul rând se iubeşte pe ea însăşi.

Pentru lupta noastră de a deveni ceea ce suntem, aşa cum Nietzsche spunea, avem nevoie uneori de o viaţă întreagă. Unii nu au norocul de a o face niciodată. Cred că puţini sunt cei ce au fost şi vor fi în permanenţă autentici. Să le spun norocoşi ai sorţii? Nu ştiu, cred că a nu îţi pierde autenticitatea în nici o situaţie este, dincolo de noroc, o artă. Şi nu toţi sunt artişti. Să lupţi cu dezamăgiri, cu ură, cu dorinţa acută a celor mulţi de a distruge tot ce clădeşti, asemeni valului ce distruge castelul de nisip, este departe de a fi uşor. Pentru că îţi pasă oricât ai itera altfel. Şi dacă îţi pasă, doare.

Muncă, cunoaştere, determinare, cam acestea sunt dalele de pe pavajul existenţei Michellei. O văd ca pe un extrovertit la fel cum pe Barak al descrierii ei îl văd ca pe un introvertit. Introvertiţii au nevoie de extrovertiţi în vieţile lor pentru ca să poată să îşi fructifice la maxim întregul lor potenţial.

Pe Michelle o văd ca pe omul de care avea nevoie Barak pentru a fi capabil de a reuşi pe deplin.

Michelle nu i-a fost lui doar soţie, ci aşa cum spunea el- cea mai bună prietenă.

În câte perechi vezi asta, acea potrivire ce să facă partenerii capabili a vedea în cei de lângă ei cei mai buni prieteni? Eu, în nici una. Şi totuşi, este posibil. Îmi spun că ai nevoie de ceva calităţi pentru a putea completa locurile lipsă din puzzle-urile vieţii partenerului, astfel încât acesta să devină întreg, fără a avea nevoie de piese culese aleatoriu de pe culoare ale existenţei.

Michelle este astfel de om, omul inteligent, capabil de a completa perfect aproape orice puzzle existenţial.

S-ar putea spune că a fost nevoită a se sacrifica pentru omul vieţii sale.

Să fie astfel? Probabil că nu. Iubirea te face să realizezi lucruri pe care nu sperai că le poţi realiza. Şi faptul că omul de lângă tine are încredere în tine te face să muţi munţi cu determinare şi curaj.

Independentă? Da, aşa cum şi visa să fie. Niciodată încorsetată de preconcepţii a fost, permanent o sumă a alegerilor şi nu a constrângerilor.  Iar alegerile ei au fost fericite tocmai pentru că au izvorât de autenticitate.

Citesc cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Nu le pot opri. Nu, nu sunt lacrimi de tristeţe, sunt lacrimi de bucurie, sunt ceea ce numesc eu eliberarea de încărcătura emoţională dată de certitudinea că oameni ca ea încă mai există pe lume.

Îmi spun că doresc să îi semăn. Sau poate îmi doresc doar să pot fi eu autentică, să mă iubesc mai mult, să pot iubi mai mult, să pot fi cel mai bun prieten, să pot realiza fără a pregeta tot ceea ce îmi propun, cu zâmbetul pe buze şi nelăsându-mă dărâmată de nefavorabile împrejurări.

Mă identific mai mult cu Petronela Rotar în lupta mea cu demonii trecutului, dar îmi doresc cu ardoare nu să lupt mereu să mă ridic de jos ci să îmi accept condiţia, condiţia mea de om simplu şi uneori greu încercat, privind în acelaşi timp înainte cu curaj şi cu determinare. Sau poate doar îmi doresc să trăiesc momentul cu bune şi cu rele, acceptându-l pentru ceea ce este el şi iubindu-i partea luminoasă şi întunecată deopotrivă.

Când cresc mare nu îmi doresc să fiu Michelle Obama. Astfel îmi spun pe măsură ce citesc din cartea Michellei Obama –Becoming-“Viaţa mea“, deşi iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare rând scris, frânturi de viaţă pe pagini de carte.

Dacă cresc mare, îmi doresc doar să pot învăţa cu adevărat de la ea cum să fiu eu- un eu inclus intr-o lume din care face parte, fară a simţi asta mereu, dar căreia ii aparţine fără putinţă de tăgadă..

////

A trecut ceva vreme de când am scris această postare şi întâmplător am văzut un film pe youtube cu Michelle Obama şi mama sa.

La finalul interviului mama Michellei este intrebată de către reporteriţă care este partea cea mai bună a Michellei, ce o face să fie mândră de ea.

Iar mama sa răspunde -“Well now, my saying is-when I grow up I want to be like Michelle Obama”– “Acum, spusa mea este-când cresc mare vreau să fiu ca Michelle Obama”.

Nu ştiu dacă pe lumea asta există un compliment mai de preţ pe care o mamă îl poate face copilului său. Eu cred că nu. Dar mai cred și că mama Michellei este cu adevărat îndreptăţită să spună astfel.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share