Capturi de timp
December 29, 2011
Om regăsit în capturi de istorie, personaj funebru al propriei vieți,
Căutând fără să știe înțelesuri în aforismele ce îl compun,
Îndreptând-se către nicăieri, dând întâietate neimportantelor momente,
Amestecând între decoruri, de pe scena vieții, sentimente,
Jucând un rol, nefiind nicicând adevărat,
De sine pare permanent a fi uitat.
Așa e el, om regăsit în clipe care mint,
Mereu spunând-și că mai este timp...
Însă timpul este efemer, dispare, alunecă și piere.
Oameni dragi ne părăsesc, iar noi rămânem cu bucăți lipsa de suflet așteptând-ne cuminți rândul.
Acum un an, in 29 decembrie, mama a plecat. A plecat dimineața, în tăcere, la lumina lumânării care-i colora trupul în întunericul zădărniciei.
Nimic nu a putut-o salva, nici speranța, nici dorința mea, nici refuzul constant de a vedea că s-a terminat.
Amintire atât mai este ea, trecut în prezentul care încă refuza să creadă, să accepte ce doare prea tare.
Și totuși , evidența este mai prezenta in mine decât neputința mea de acceptare.
Aveam atîtea să ii spun, prin vorbe rostite, prin versurile care niciodată nu-i plăceau, căci ascundeau în ele disperare, prin faptă și atingere.
O văd la colț de vis, așa cum deseori mi se pare ca o zăresc la colț de strada, așteptându-mă pentru a colinda împreuna prin labirintul existentei: doua ființe atât de diferite… umăr lângă umăr.
Am încercat sa o protejez de freamătul morții, a încercat sa mă protejeze de realitate. Am știut ca pleacă, a știut ca nu va mai fi, în timp ce amândouă ne făceam planuri pentru mâinile ce nu avea sa ne mai prindă niciodată împreună.
Afară noaptea se amestecă cu ziua si nu știu de ce eu sunt, iar ea nu mai este și mi-e dor de ea și aș vrea din suflet sa o pot vedea.
M-aș agața de șansa mea și știu precis ca n-aș mai amâna nimic, că mi-as așterne în fața ei covor de cuvinte rămase nerostite.
Prea târziu însă, a rămas tăcere, amintire si vis.
