Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Gradina de vis

Am visat-o sau poate doar mi-am amintit-o din istorii de copilărie pe ea- grădina sufletului meu-grădina cu sentimente, cu parfum de floare și de iarbă proaspăt cosită și cu ploaie de petale.

Grădina sufletului meu sălășluiește în inima mea, adânc încrustată în arii de memorie, metamorfozată în vis, în nopți cu lună plină, când ființa îmi este mângâiată de lună.

Ai ascultat vreodată cântul ierbii, armonia de sunete ce te îmbrățișează din absolut toate părțile precum însăși dragostea?

Ai ascultat cât de multe părți are muzica ierbii, e șoaptă și foșnet, iar orchestra greierilor intră puternic în scenă pentru refren?

Acolo, în zarea cântului la țărm de pământ, iarba cântă profunzime iar în văzduh se exprimă cu tril de păsări.

Stăteam în miez de iarba și ea mă împresura de pretutindeni ca un ocean de verde crud foșnindu-și faldurile rochiei de gală.

Ascultam pierdută muzica firului de iarbă și îmi spuneam că acel mare compozitor, NATURA, a știut cum să își exprime multitudinea de nuanțe sentimentale, furioase sau atât de încărcate de pace.

Ei, dar dincolo de firul de iarbă, ființele pământului și ale cerului își dispută o lume ce le aparține în totalitate numai și numai lor într-atât de mult încât disputele, fie ele și ușor amicale, nu își au rostul.

Ciripit de rândunică, fâlfăit de aripi în ram de copac secular și gălăgioasa conversație între două vrăbiuțe se aud inserate în simfonia firului de iarbă iar de dincolo de orizont de unde, nu demult, soarele și-a făcut prezența simțită, se aude un cocoș întârziat care pesemne a chefuit cu o seară înainte.

Privesc un melc ce își poartă casa pe cărare, încet, încet astfel încât pentru a ajunge la o ipotetică țintă pare că îi trebuie o eternitate. Îl ating și se retrage tăcut în căsuța lui, apoi pleacă mai de parte “melc, melc codobelc”…. refren de copilărie în grădină de sentimente

Și furnicile, în hărnicia lor au uitat de ele și cară aripi de gâze de 10 ori cât dimensiunea lor.

Vântul, vântul mă strânge în brațe aproape necuviincios, dar mă las sedusă de el, de forță libertății lui, pentru că doar așa, în șoapta lui, îmi regăsesc liniștea unei împliniri niciodată efemere.

Soarele mă privește din depărtări dându-mi senzația că toată atenția lui îmi este numai mie acordată.

Știu sigur că nu e așa, în străfund se suflet, dar îmi place să mă las amăgită de un strop de miracol existențial.

Închid ochii pentru a asculta firul ierbii în grădina de vis a sufletului meu.

Mai am un strop de creație a-i acorda pentru a o transforma în ceea ce în final doar ea va voi a fi.

Până atunci o privesc cu ochi de copilărie și știu că o iubesc ca pe un vis frumos… transformat, nu știu cum, în realitate.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share