Jurnal de carantină-Film

Al doilea sezon din After Life a apărut în această perioadă de carantină.

De acest serial metaforă, despre viață și despre durerea pierderii, am fost impresionată încă de la prima serie și am așteptat cu nerăbdare apariția celei de-a doua.

Și, spre deosebire de multe alte seriale, seria a doua din After Life parcă a fost mai bună ca prima.

In three words I can sum up everything I have learnt about life: it goes on. (by Robert Frost) Yes, it is not as good … but there you go (Ricky Gervais)

After Life

Un astfel de film te face să îți pui întrebări, te scoate din zona de confort, te răscolește.

După ce îl privești, este imposibil să rămâi neschimbat. 

Ai zice că tratează simple probleme de viață.

Și chiar așa și este, doar că cele mai simple, comune lucruri din viață sunt în fapt profunde și complexe. 

Refuzăm adesea să le înțelegem, să le rumegăm. Devenim confuzi.

Dar exact în banalul cotidian, ele se regăsesc permanent, inerent.

Un astfel de film le scoate în evidență, ne conștientizează în legătură cu o realitate pe care nu putem sau nu vrem, adesea, să o vedem.

O citesc pe Susanna Tamaro. Am mai vorbit de ea într-o anterioară postare.

Mergi unde te poartă inima este o carte de neuitat așa cum Susanna Tamaro este o persoană de neuitat.

Să o asculți pare o binecuvântare. Mai ales acum când netul abundă în ignoranță.

Susanna Tamaro suferă de sindromul Aspenger, aflat în spectrul de autism. 

Suferă, nu e un cuvând potrivit, căci, acest sindrom a facut-o pe Susanna o persoană specială cu adevărat.

Cartea sa, este povestea vieții unei persoane vârsnice, Olga, poveste spusă nepoatei sale.

Vândută în peste 16 milioane de exemplare în toată lumea și tradusă în multe limbi, cartea are o frumusețe aparte.

Foarte profundă, introspectivă, cartea relevă o multitudine de sentimente, resimțite de Olga pe parcursul vieții sale nefericită și greu încercate.

“È strano, quando ti aspetti di sentire le cose più grandi davanti a te compaiono le piccole. Sono così piccole e così ovvie che ti verrebbe da gridare: “Ma come, tutto qui?”

Susanna Tamaro

Va dove ti porta il cuore

Revenind la viața de zi cu zi, astăzi nu sunt în apele mele.

Poate pentru că trebuie să recunosc, și nu îmi place, că aceasta carantină mi-a adus o pace la care nu mai visam. 

Este foarte egoist ce spun, în aceste momente în care lumea este întoarsă pe dos, dar cele câteva săptămâni fără stres, au deschis pentru mine culoare inimaginabile de introspecție.

Liniștea m-a cuprins și inima s-a oprit din a bate frenetic, regăsindu-și ritmul: bum-bum, bum-bum.

Am văzut în oameni dragi ascunse caracteristici de care nu îi simțeam capabili, am încetat a plânge în nopți de insomnie, pentru că nu au mai existat nopți de insomnie.

Am citit cărți întregi, am scris și am realizat că viața nebunească pe care uneori o duceam nu era pentru mine. Știam asta și înainte doar că poate aveam nevoie de o reconfirmare.

Am râs de stupide postări pe rețele de socializare, fără să simt că mă mai irită nesimțirea, aroganța sau prostia.

Am dat alt înțeles calmului și m-am regăsit cum poate nu reușisem să o mai fac în ultimii ani.

Astăzi însă, nu a mai fost așa. Lumea de dinainte pare a se întoarce, cu toată zbaterea ei. Ar trebui să fiu pregătită nu-i așa? Să mă reacomodez cu răutatea, cu nepăsarea, cu lipsa de corectitudine; și nu, nu din online, ci din viața de zi cu zi.

Aș vrea să nu trebuiască, dar trebuie.

Lumea este cum este, poate ușor schimbată în rău de această carantină ce mie mi-a făcut bine.

Dar oare există bine și rău? Într-o lume nonduală în care suntem una, dacă este să accept acest concept, nu, nu există.

Și apoi adaptabilitatea e cea care ne ajută să supraviețuim. Lumea, în întregul ei respinge ce nu poate integra.

Așadar, lăsând așteptările deoparte, mă reîntorc la lume.

Intru pe ușa noului timp, inima bate bumburim-bumburim. Ritmul este amețitor, din nou angoase, din nou tumult, din nou inadaptabilitate.

Respir adânc și plonjez în acest nou timp, în noua lume, ca într-o apă adâncă. Presiunea e mare. Simt că mă scufund. Apoi, dintr-o dată, lumea, precum apa, mă ridică la suprafața existenței.

Pacea s-a terminat. Sau poate doar acum încep cu adevărat s-o integrez în a mea ființă.