Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Narcisism

În anul 2015 scriam o postare despre narcisism. Ulterior am șters-o de pe blog. Astăzi însă revin la ea, scriind câteva cuvinte în plus despre cum văd eu lucrurile în prezent.

Postarea

Copilul crescut de părinți narcisiști

spunea cam așa:


“Many children of narcissistic parents do survive although they have suffered horribly. They are courageous individuals who never give up even when they feel like they can’t go one more step. They learn the lessons of survival well. Many of them become hypervigalent and suffer from anxiety and depression. Many benefit from highly skilled empathic psychotherapy and other healing modalities: gentle yoga, a form of meditation that works for you, journaling, exercise that you enjoy and spending time with Nature.” Linda Martinez-Lewi, Ph.D

Privește adesea pe fereastră fără țintă și gândurile își fac loc în mintea ei copleșind-o. Ar vrea să înțeleagă de unde acest sentiment de vid interior, această neputință de a merge înainte, această imposibilitate de a relaționa cu adevărat. Ar vrea să înțeleagă de ce oamenii, în percepția ei, îi sunt dușmani, de ce se simte datoare pentru un zâmbet pe care poate consideră că nu l-a meritat, de ce se crede mică și insignifiantă, de ce crede că nimic nu i se cuvine, că totul i s-a oferit ca o favoare, că nu este suficient de recunoscătoare, că este un nimeni într-o lume de oameni măreți. Și cu cât încercă a înțelege mai mult, i se pare că la sumedenia de întrebări doar ecoul tristeții îi poate răspunde.

Vă sună cunoscut? Dacă da, probabil că și d-voastră ați avut neșansa de a fi copilul unui părinte narcisist.

O persoană narcisistă suferă de tulburări de comportament narcisist care sunt  printre altele:

– exagerarea abilităților și talentelor și sentimentul persoanei narcisiste că este superioară celorlalți;

– obsesia cu privire la propria persoană- discuția va duce întotdeauna la ea și la mărețele sale fapte;

– toate țintele sale sunt în legătură cu ea însăși;

– nu poate avea relații normale- pretenția sa fiind ca ea sa fie stăpân, iar cealaltă persoană sclav;

– are fantezii cu privire la capacitățile sale nemărginite;

– devine furioasă atunci când este criticată;

– crede că este unică și specială;

– are nevoie de admirație extremă pentru orice- dacă îți face o favoare este în stare să îți reamintească de ea și pe patul de moarte;

– se simte îndreptățită să primească tratament special;

– profită de alții pentru nevoile personale;

– are ZERO empatie- nu recunoaște sentimentele celorlalți;

– este extrem de invidioasă pe ceilalți și are senzația că și ceilalți sunt invidioși pe ea;

– este arogantă;

– nu este capabilă de sentimente profunde pentru alte persoane în afară de sine.

Ca părinte este un dezastru pentru că nu este capabil a relaționa cu copilul său, nefiind pregătit a vedea în acesta o persoană de sine stătătoare.

Dacă în copilărie, când copilul nu este capabil a riposta, neavând simțul propriei identități, relația poate funcționa într-o oarecare măsură, o dată cu trecerea anilor părintele narcisist nu mai poate avea o relație normală cu propriul copil, fiind invidios pe rezultatele acestuia, neînțelegând cum este posibil ca acesta să gândească cu propria minte și să ia decizii care să nu coincidă cu propriile decizii ale narcisistului.

Narcisistul își abuzează copilul:

– mințindu-l;

– ignorându-i nevoile sau copleșindu-l până într-atât încât îi reduce la zero spațiul personal, anihilându-l ca ființă;

– neglijându-l;

– făcându-l să creadă că nu contează;

– punând propriile nevoi deasupra celor ale copilului;

– imaginând un șablon ideal și de neatins pentru copil;

– condiționând iubirea de anumite fapte ale copilului distorsionând astfel însăși noțiunea de iubire;

– manipulând;

– spunând un lucru la un moment dat și altul ulterior;

– utilizând vulnerabilitatea copilului pentru a-l exploata;

– insultând subtil sau direct copilul;

– ignorând granițele personale;

– tratând copilul ca pe un obiect nu ca pe o persoană cu nevoi;

– făcând copilul să se simtă vinovat sau nebun.

Copilul crescut de părintele narcisist trăiește o adevărată dramă fără însă a realiza acest fapt uneori pentru mulți ani. Viața îi este marcată de anxietăți și depresii și nu poate înțelege de ce i se întâmplă toate acestea mai ales dacă mediul în care are șansa de a evolua este unul favorabil lui, după ce se rupe într-o mai mică sau mai mare măsură de părintele narcisist.

Câteva dintre trăsăturile copilului crescut de părinți narcisiști, devenit adult, ar fi următoarele:

– crește deconectat și lipsit de un simț de sine autentic;

– luptă cu un acut simț al inferiorității;

– îi este teamă de pedepse și condamnări și are un acut simț al fricii de respingere;

– tinde să pretindă că nu are nevoi, crezând că trebuie să fie doar prezent și fără pretenții pentru a primi acceptarea celorlalți și că dacă arată ce își dorește cu adevărat și ce nevoi are va fi respins;

– nu poate să își accepte dorințele proprii și nici să și le satisfacă crezând că este incapabil de a face asta;

– se auto-sabotează și este perfecționist la extrem;

– se simte permanent vinovat, fără valoare și ca făcând multe greșeli;

– îi este imposibil a se vedea în lumina propriei valori considerându-se inferior, fiind capabil de a se sacrifica sau de a-și lua mai multe responsabilități decât poate duce pentru a-și demonstra capacități de care nu se crede în stare;

– nu se așteaptă să primească nimic la schimbul sentimentelor oferite fiind primul ce se angajează în relații ce îl dezavantajează;

– suferă permanent de sentimentul că este pe punctul de a intra în necaz fără a avea vreo vină;

– nu își asumă riscuri și caută să se prezinte drept invizibil ca să se protejeze pentru că invalidându-i-se permanent sentimentele în copilărie se îndoiește de el;

– are mari dificultăți de avea grijă de el și nu are priceperi de viață simțindu-se prins în copilărie indiferent de vârstă;

– se simte pierdut, amenințat, fără putere și are nevoie de un părinte să aibă grijă de el;

– foarte mulți copii crescuți de părinți narcisiști suferă de o imensă vinovăție cu privire la tot ce fac.

Pentru a se vindeca copilul crescut de narcisist, devenit adult, are nevoie:

– să își dezvolte un simț al propriei importanțe, să învețe să se valorizeze, să înțeleagă că este ființă și nu obiect, stăpân al propriului destin și nu sclav al circumstanțelor;

– să înțeleagă că trebuie să pună distanță între el și narcisistul ce îl rănește conștientizând totodată că acesta nu se va schimba;

– permițându-și să sufere pentru lipsa părintelui pe care în fapt nu l-a avut cu adevărat niciodată;

– amintindu-și permanent că trebuie să se îngrijească – întrucât și el contează;

– înțelegând că nu trebuie să se urască, că este o persoană demnă de încredere, iubire și devotament.

Privește pe fereastră ca pentru prima oară, ca și când a renăscut din propria-i nefericire. Zâmbește și parcă pentru întâia dată natura i se relevă în întreaga sa splendoare. Deschide fereastra și gândurile îi zboară către nicăieri în susur de ape și cântec de păsări. Și, înțelegând ce părea de neînțeles se simte liberă să viseze, să creeze, să fie ea însăși și mai presus de toate să nu se mai simtă niciodată vinovată.


De ce repostez acum această scriere.

Ei bine să zicem că am avut o reîntâlnire cu fața urâtă a narcisistului din viața mea.

Surprinzătoare întâlnire, aș zice, întrucât, în naivitatea mea,  îmi imaginasem că el se schimbase, că anii îi aduseseră  înțelepciunea necesară pentru a-și depăși acerba ură, ego-ul, dorința de a controla totul.

Însă nu doar reîntâlnirea cu chipul urât, atent ascuns după un șarm incontestabil, m-a făcut să reașez postarea pe blogul meu.

Am dorit a face asta pentru că între timp am învățat multe despre această tulburare de comportament.

Poate că, așa cum spune Robert Greene, în cartea sa extraordinară, Legile naturii umane, pe care v-o recomand cu tărie, cu toții suntem narcisiști și cu cât strigam mai tare narcisistul, cu atât arătăm mai mult către noi înșine.

Astăzi înțeleg mai mult despre această afecțiune sau tulburare de comportament. Înțeleg că sunt mai multe tipuri de narcisism și că uneori narcisismul nu este chiar atât de rău, ba mai mult că  poate exista și narcisism pozitiv.

Cei mai periculoși, în fapt, sunt narcisiștii care vor să controleze totul, ca narcisistul din viața mea.

Cândva am suferit din cauza lui, l-am blamat, l-am acuzat de nefericirea mea și de incapacitatea mea de a relaționa cu adevărat.

Acum înțeleg că și ei, narcisiștii ca el, vin din urmă cu un corp durere (Eckhart Tolle) și că, deși imposibil de schimbat, dacă reușim să le acceptăm ieșirile și să stăm la distanța corespunzătoare de ei astfel încât să îi împiedicăm să ne rănească, nimic din ce fac ei nu ne poate atinge.

Spunea Robert Greene, parafrazându-l pe Arthur Schopenhauer, să privim oamenii ca fenomene, ca pe plante. (“Stop thinking other people are like you. See people as phenomena, as neutral as comments or plants. They simply exist. They come in all varieties, making life rich ..” Robert Greene) (“If you come across any special trait of meanness or stupidity… you must be careful not to let it annoy or distress you, but to look upon it merely as an addition to your knowledge — a new fact to be considered in studying the character of humanity. Your attitude towards it should be that of the mineralogist who stumbles upon a very characteristic specimen of a mineral.” Arthur Schopenhauer)

Am făcut asta ieri, cu narcisistul din viața mea, narcisistul despre care credeam naiv că se schimbase. Și știți ce s-a întâmplat? Nu l-am mai privit nici cu ură, nici cu compasiune. L-am privit cu ochi de realitate, fără a fi afectată, pentru întâia data în viața mea, de comportamentul lui.

Mi-am zis atunci că pesemne e adevărat ce spune Mello și anume că în mine se află cauza iritării mele și nu în persoana ce aparent a provocat această iritare (Anthony de Mello– din cartea Stoic zi de zi de Ryan Holiday ).

Ce vreau să spun.

Cred că sunt mulți oameni cu răni pe care cred că nu le vor vindeca niciodată, răni cauzate de narcisiștii din viețile lor. Acest lucru nu e adevărat. Rănile se vindecă cu acceptare și detașare.

Și narcisismul are o cauză. Sigur, narcisismul chiar este ca o boală incurabilă. Nu îți imagina că vei putea să te apropii de narcisist, povestindu-i despre defectele lui sau despre cum acțiunile lui te afectează pe tine și că astfel îl vei schimba. Acest lucru nu e posibil. Pentru că el este convins că se comportă fără de pată.

Nu îți imagina că va fi posibil să se bucure în mod real pentru bucuria ta, că nu va încerca permanent să te controleze, să te manipuleze, să își reverse ura sa acerbă asupra ta atunci când ce crede el că ar trebui tu să faci nu se întâmplă. Ține garda sus, permanent. Așteaptă-te la răbufniri, dar tratează-le cu indulgență. Dacă ai o relație cu el, pe care nu ai vrea să o pierzi, dacă totuși, la fel ca mine, ai sentimente pentru el, poți învăța să îl accepți așa cum este el.

Ieri, l-am privit pe narcisistul din viața mea, fără ca inima să îmi bată tare, fără reproșuri nespuse, dar gândite, senin și deschis, cu toată sinceritatea dată de înțelegere.

Și pentru prima oară l-am putut accepta fără reținere și chiar iubi, cu singura iubire posibilă în această situație, cea de dincolo de pragul ce poate provoca suferință sau distrugere.

Uneori avem nevoie să înțelegem. Oamenii sunt ceea ce sunt. Nu vor fi niciodată ceea ce ne imaginăm sau sperăm noi să fie.

Amor fati!

Resurse:

Being raised by a narcissist

The Impact of Growing up with a Narcissistic Parent

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal