Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Oameni, lume

Să vă spun o poveste despre un oraș mic, să îi spunem P, și despre o programare la un cabinet particular, la un medic bun, fără nume.

Am stat mult pe gânduri dacă să vă spun această poveste sau nu.

Nu de alta, dar mi-a fost teamă că, dacă o spun, poate se transformă în realitate și nu mi-aș dori o astfel de realitate.

Și totuși am să vă spun această poveste.


Se făcea că era un om bolnav ce își dorea decență.

Nu era el prea bogat, dar nici extrem de sărac.

Nu prea avea nici timp să umble după trimiteri și să facă cozi prin spitale,  așadar se hotârăse să sune la un cabinet privat pentru o anumită consultație la un medic fără nume, dar cu un oarecare renume, dintr-un mic orășel mic, pe nume P.

Știa cum se fac programările,

Știa că e hazard, că e complicat, că nu e atât de decent precum voia, dar spera, căci speranța moare ultima.

Nu era tocmai pentru întâia dată când făcea o astfel de programare, însă era pentru prima dată când se simțea rău și când programarea ar fi fost să fie urgentă.

Programarea, în distopia noastră, se putea face doar într-o zi, timp de 2 ore, la un telefon mobil din aproximativ 2 în 2 săptâmâni.

Vi se pare umilitor pentru pacienți? Este, dar nevoia te învață să rabzi. Din păcate.

Omul nostru se pregătise, își învinsese timiditățile, căutase să uite de toată a sa suferință și își luase și 2 ore libere de la serviciu, căci știa cât de greu era să prinzi linia liberă în cele 2 ore, în care avea să încerce să se programeze, în distopicul oraș, la distopicul cabinet privat.

Cu mâna pe telefon începuse a suna de la ora 10 fix și până la ora 12 continuu, fără nici o șansă însă.

Când își pierduse orice urmă de speranță, după aproape 2 ore de sunat și după peste 250 de apeluri, i se răspunsese.

O voce distopică, ca într-un film foarte prost, de zmeura roșie, îi spusese că toate locurile fuseseră ocupate și că putea încerca din nou undeva după 2 săptâmâni, la fel, timp de 2 ore, să sune continuu și cine știe poate atunci, dacă va fi fost ca el să mai trăiască, ar fi avut noroc.

În zadar încercase omul nostru să îi explice distinsei doamne distopice, de la capatul firului, că ar fi fost urgent acel consult, căci nu o înduplecase să facă nimic pentru el, nici cel mai mic gest de umanitate.

Pentru o vreme omul nostru se întrebase cum de acea femeie, auzind că e vorba de o urgență, nu avusese bunăvoința ca măcar să îi spună că îl programează după 2 săptămâni, în următorul interval, primul, fără a mai suna din nou.

Apoi realizase că femeii, asemeni multora dintre semenii săi, îi erau străine conceptele de compasiune și de empatie, că într-o lume în care medicina ajunsese să egaleze consumerismul, viața lui nu conta. Că și dacă murea, telefonul avea să sune, erau suficienți bolnavi, fabrica de bani nu avea să se închidă.


Așadar v-am spus povestea mea.

Și nu, nu am încălecat pe o șa să vă spun povestea așa.

Am glumit când ziceam de teama că distopia s-ar putea transforma în realitate căci ea este deja.

Știu, cabinetele private pot să se organizeze cum vor ele, am învățat asta, iar dacă nouă muritorilor de rând nu ne place, nu avem decât să mergem în altă parte. Ceea ce, de altfel, și facem.

Bine ar fi să și tăcem. Ceea ce nu facem, însă. Spunem, degeaba, dar spunem.

Știu și că medicii nu sunt la dispoziția noastră, că au viața lor și sunt de acord. Ar fi și culmea să cred altfel. Ce cred, însă, este că poate, n-ar fi rău să fim priviți ca oameni. Că uneori ar fi bine ca ei, cumva, să respecte parte din ale lor jurăminte.

Acum, bineînteles vorbim de medici și medici, de oameni și lume. Am cunoscut mulți medici OAMENI. Pentru ei, respect. Datorită lor poveștile pot avea și happy end.

Omenia face diferența, a ști să faci distincția și a acționa în consecință.

Sigur că omul din poveste și-a făcut o altă programare, la un alt medic, la un medic-om, înconjurat de personal dotat cu empatie și compasiune, nu doar cu aparatură rece.

Sigur că nu avea să mai revină niciodată la acel cabinet unde nu conta nici cât negru sub unghie. Asta pentru că realitatea bate distopia, chiar dacă nu se poate transforma în utopie.

Cred că mai presus de cunoaștere, se găsesc bunăvoința, omenia și capacitatea de a-l face pe om să își dorească a trăi.

Adesea oamenii mor din cauza nepăsării semenilor lor și mă întreb cum pot dormi noaptea acele ființe pentru care pare a nu conta nimic, în afară de banii dintr-o afacere, în special când afacerea este medicina. Însă am realizat, pe propria-mi piele, că pot, și încă pot bine de tot.

Într-un orășel P există un medic ce are un cabinet privat, aparent construit pentru a ajuta oamenii la nevoie.

Spun aparent, pentru că realitatea o infirmă.

Dacă ai timp și nu ești bolnav sună, 2 ore azi, 2 ore peste 2 săptămâni, continuu, între 10-12 până îți cad degetele, până nu mai poți, până te doare nu doar mintea, ci însăși existența ta. Dacă reușești să te programezi, vei fi consultat, Medicul se va purta frumos. Te va diagnostica, cel mai probabil, bine.

Dincolo de toate acestea, dacă ai o urgență medicală, nici măcar nu încerca.

Sigur, medicul e bun, cel mai adesea nu greșește, dar te întreb merită stresul, chinul, sentimentul pe care îl trăiești de invizibilitate, de cruntă nepăsarea pentru a ta sănătate, pentru a ta problemă, pentru tine.

Nimeni nu merită să sufere. Nimeni nu merită să nu conteze.

Cu toții merită să fie ajutați atunci când au nevoie. Altfel, se pot ajuta și singuri.

Multă lume, dar puțini oameni, mult prea puțini oameni mai există.

În rest numai de bine.

Fac mențiunea că orice asemănare dintre personajele din povestea mea și persoane reale este absolut întâmplătoare.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share