Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Oras

Nu știu ce mi-a venit să scriu despre un oraș din Romania din care lumea nu mai contenește să plece.

S-ar putea să fie din cauza asemănării sale cu orașul în care locuiesc, vechi și muncitoresc din care de asemenea oamenii nu mai contenesc să plece.

Am ajuns să vizitez Reșița din pură întâmplare.

Nu cred să îmi fi dorit prea tare, dar din nevoia pregnantă de a scăpa de banalul cotidian aș fi în stare să vizitez și ultimul sat de pe ultima colină înzăpezită a existenței.

Am ajuns acolo pe o cumplită ploaie și din cauza ei am fost nevoită să îmi petrec un timp în mașină.

Apoi ploaia s-a oprit, deși cerul a continuat să se asemene, în griul său, cu speranțele mele.

Pașii m-au purtat pe principalele străzi, dar și prin cotloane mai puțin vizitate de lume.

Gândurile veneau avalanșă ca ploaia dinainte ce tocmai contenise.

Singură îmi purtam pașii pe trotuare noroioase.

Oamenii erau și ei cenușii, nici un zâmbet, nici un strop de frumusețe și ca un flash în ochii memoriei s-au ivit trotuarele înțesate de lume cu zâmbet pe buze și căldură în suflet din Atena, apoi forfota Budapestei și Dunărea și oamenii vârstnici ce coborau de pe elegantele vase de croazieră. Am rememorat străzile curate ale Vienei cu frumusețea lor aproape copleșitoare.

M-am trezit din reverie când o cioară și-a făcut loc printre stolurile risipite de porumbei și ei cenușii, triști și obosiți. S-a uitat la mine apoi a început să mănânce lacom dintr-o baltă de vomă de pe marginea trotuarului.

Reșița este un oraș nu tocmai mic. Este mai degrabă un oraș mare și trist cu clădiri înalte în stil comunist și ele extrem de cenușii.

Pădurile toamnei de pe dealurile ce înconjoară orașul sunt sigurele ce ar putea face o inimă necăzută în depresii să tresară. Decrepitudine, ultima zvâcnire înainte de somnul iernii, cam așa se înfățișează pădurile sub ochii privitorului marcat de neputință.

În zona centrală, pietonală, tronează bănci din lemn pe care mi le imaginez pe timp de vară și parcă aud râsul cristalin al copiilor și poveștile bătrânilor. Acum numai ploaia le atinge și miroase a lemn mucegăit și a excremente de pasăre pretudindeni, un miros ce îți pătrunde în nări și de care nu poți scăpa.

Alunec pe frunzele Reșiței  și în gând pe patinoarul înțesat de lume din Viena, pierdută în visare apoi stau pe băncile curate și beau un vin fiert, tot în gând bineînțeles.

În amintirea-mi, toată lumea se bucură de frumusețea unui anotimp, altfel nu tocmai plăcut.

Porumbei sunt și acolo, mai puțin zgribuliți însă.

În realitate caut să îmi regăsesc echilibrul și să nu cad. Nu mi-e frică de râsul trecătorilor, oricum sunt prea puțini și prea pierduți în griji.

Îmi spun ca și Sylvia Plath că fără așteptări nu suferim, dar știu sigur că nu e adevărat. Cu sau fără așteptări speranțele nu încetează să mă atingă. Îmi zvâcnesc venele de așteptare și rănile așteptării mă dor ca Reșița în prag de toamnă.

Pășesc prin noroaiele Reșiței ca prin ale orașului în care m-am născut și mi-e gândul la mare, la cum ar fi dacă m-aș arunca în valuri uitând de lume și de viață.

Renasc cu fiecare pas pe țărm de mare și pier cu fiecare clipă în care pășesc pe străzile pustii ale unui oraș ce există la fel cum există un bolnav ce caută să își regăsească sănătatea pe care știe că nu are cum o regăsi întrucât medicamentele necesare sunt prea scumpe, nu se găsesc sau pentru el e mult prea târziu.

Mă risipesc printre degetele timpului cu fiecare dimineață în care mă trezesc doar ca să mai fac un pas către moarte. E la fel ca risipirea de pe străzile vii ale unui oraș mort.

Dacă ar fi să îmi compar existența cu cea a unui oraș, a mea seamănă cu a Reșiței.

Vreau să semene cu a unui oraș pescăresc al Greciei, dar știu că viața mea, ce îmi aparține în totalitate, nu poate fi decât mediocră asemeni vieții unui oraș muncitoresc.

Mă îndrept către mașină cu visele amețite de tăceri și îmi spun că, probabil, nu voi reveni în acest oraș.

Închid ochii și e primăvară. Copacii izbucnesc în flori cu culori ce mă bombardează cu splendoarea lor și cu parfumul ce mă îmbrățișează timid, dar cu o persistență demnă de romanele de dragoste.

Deschid ochii și privesc prin geamul aburit al mașinii și printre stropii de ploaie ce a reînceput îmi citesc fiecare dimineață.

Adorm și înot în visare, în mare, în fiecare floare ce contrastează puternic cu uscatele buruieni ale existenței. Trăiesc! Să fie oare viață, s-o vreau încă o dată?

(“Was that life? Well then, once more!” Nietzsche)

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share