Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Plânsul lui Nietzsche- When Nietzsche Wept

I. Yalom

Sunt din nou îndrăgostită de o carte.

Din nou, am rămas cu gândul și cu sufletul la scrierea unui om, într-atât încât noaptea mă învârtesc în cearceafuri.

După cum mă știu, de atâta vreme, că doar am trăit cu mine însămi de o grămadă de ani,  îndeajuns pentru a reuși să mă cunosc într-o oarecare măsura, o dată ce am fost fascinata de un scriitor era de așteptat să îi caut cu înfrigurare întreaga scriere, pentru a-i putea “asculta” șoapta nespusă a cuvintelor.

Așa ca iată-mă în mână cu o altă carte a lui Irvin Yalom, citind-o pe nerăsuflate, într-o fascinație mută.

Cartea se numește “Plânsul lui Nietzsche” și pentru mine a reprezentat o scriere demna de toata atenția.

Ea tratează o relație de prietenie imaginară între două minți luminate ale istoriei și anume Josef Breuer și Friedrich Wilhelm Nietzsche, prietenie născută, nu dintr-o data, ci în timp, inițial între cei doi existând multă neîncredere și o  relație doctor pacient.

Prietenia lor, așa cum mărturisește Nietzsche la final de carte, pornită dintr-o adâncă  durere din ambele părți, duce tocmai la finalizarea căutărilor pe care marele filozof le-a avut în singurătatea și anume găsirea aceluia cu care împreună să călătorească în căutarea unor idealuri mai înalte.

Presupun că o astfel de căutare rareori este sortită izbânzii ținând cont că în realitate, mediocritatea ne umple mințile și sufletul, că puțini sunt cei care își doresc să caute în în sine sau să asculte ce se petrece în mintea celui de lângă el. Personajele cărții sunt cât se poate de reale, au existat în istorie.

Și multe din datele cărții sunt de asemenea venite din istorie. Fictivă este însă întâlnirea dintre Breuer și Nietzsche, întâlnire imaginată pe o dramă pe care se pare fiecare a trăit-o în realitate si anume drama iubirii neîmpărtășite, iubire venita din căutarea propriului eu proiectat în ființele iubite, ființe iubite care nu au fost păpuși de plastic ca “marile iubite” ale vremurilor noastre, ci se pare femei deosebit de inteligente ce i-au cucerit pe aceștia nu numai cu frumusețea, dar si cu inteligența lor.

Cartea nu m-a impresionat numai prin prisma faptului ca ii găsesc fascinanți atât pe Irvin Yalom cât și pe Friedrich Nietzsche, ci și din cauza faptului că citind-o mi-am retrăit propriile sentimente, pentru că eu așa sunt atunci când citesc o carte, mă transpun în mare măsură în pielea personajelor și încerc sa înțeleg ce a dorit scriitorul sa surprindă când le-a dat grai.

În aceasta carte, am avut șansa să îl regăsesc pe controversatul Nietzsche, pe care îl admir foarte mult,  reprezentat de multele citate reale sau de scrisori atașate cărții și de asemenea am regăsit modul de a vedea lucrurile a lui Irvin Yalom, scriitor de asemenea mult admirat de mine.

Pe măsură ce rândurile mi se derulau prin fața ochilor, o data cu ele, se derula întreaga mea viată si citind mi-am dat seama ca nu de puține ori m-am regăsit rând cu rând în confesiunea lui Breuer că și eu m-am găsit in situația de a mi se alege viată si nu de a fi eu cea care a ales-o și poate că, asemeni lui, am trăit accidental până acum și  tocmai de aceea aflată la prag de 40 de ani simt, asemeni personajului din carte, o frică fără margini că mi-a rămas prea puțin timp pentru “a deveni ceea ce sunt”.

Poate ca într-adevăr vorba lui Nietzsche “să mori la timpul potrivit” își găsește înțeles in sufletul meu și poate de aici si teama mea de moarte aflată în extrema contradicție cu dorința pe care o am uneori de a nu mai exista.

Citind aceasta carte, am realizat că nu sunt singura persoana confuză, că dacă autorul a scris aceste rânduri, scrierea lui s-a născut din faptul că disperarea i-a fost prezentată in diversele ei forme sau poate chiar a simțit-o. Discuțiile la terapeut cu siguranță ajută, poate că acea “curățare a hornului” sau “vindecarea prin discuții “, cum o numea Breuer, poate ajuta un om care gândește prea mult, să își expună cele mai ascunse trăiri fără sa le mai analizeze atât.

O altă parte care m-a fascinat din aceasta carte este pledoaria lui Nietzsche asupra a ce s-ar întâmpla dacă ar trebui sa ne trăim la infinit viata în exact același fel în care am trăit-o pana acum.

Infinitatea retrăirii unor evenimente, așa cum este expusa în aceasta carte și în filozofia lui Nietzsche, este imposibil să nu te ducă la gândul că mortalitatea trebuie să fie o binecuvântare, pentru că o viată grea, fără posibilitate de a o schimba, retrăita la infinit, trebuie să te duca la nebunie.

În același timp dacă trăim o viată care să ne facă fericiți, care să ne împlinească, gândul retrăirii ei in exact același fel poate fi mai ușor de suportat, de fapt zic eu aceasta este tocmai filozofia lui Nietzsche, să ne trăim viată în așa fel încât să nu o regretam.

Însă, dincolo de faptul ca am citit și recitit pasaje din carte, am înțeles că noi trebuie să ne alegem viată pe care dorim să o trăim și să nu lăsăm pe alții sa aleagă pentru noi.

De asemeni trebuie să învățam să alegem să trăim viată care ne-a fost dată, astfel încât mai târziu să nu regretam alegerile făcute. Pentru că a alege libertate cu prețul cumplit al suferinței celor de care poate ne leagă o viată întreaga, nu înseamnă neapărat libertate, ci o mare singurătate.

Pentru mine această carte, ca multe altele pe care le-am citit, a însemnat o lecție de viată, pe care o să o atașez altor lecții pe care le-am primit de-a lungul timpului și citind-o am învățat că adevărul nu aduce pace sufletească și împăcare, că el este doar pentru cei ce vor să înțeleagă, că nu toți suporta o mare cantitate de adevăr și că cei ce caută liniște își atașează sufletului credința pe care si-o cultiva în pace fără a mai dori să afle altceva. Inocenta poate aduce împăcare.

Dar trebuie să acceptăm că ne naștem singuri și la fel de singuri părăsim acest Pământ. Însă pana la urma zic eu contează cel mai mult ce facem intre cele doua eternități de dinainte si de după moarte, pentru a da sens timpului extrem de scurt pe care ni-l petrecem în acest loc.

Cartea a avut și o ecranizare, film pe care l-am văzut de îndată ce am încheiat de citit cartea și care a avut în distribuție nume mari cum ar fi Ben Cross sau Armand Asanate.

Însă în ciuda jocului indiscutabil de real al actorilor, în ciuda faptului ca Armand Asanate a interpretat un Nietzsche cum nu se poate de autentic, filmul nu pot spune ca m-a impresionat prea mult.

Pentru că filmul nu reușește să surprindă nici măcar un sfert din discuțiile atât de fervente din carte, pentru că, privindu-l, am avut aceeași senzație pe care am avut-o cu zeci de ani in urma când am văzut filmul “Pe aripile vântului” după ce citisem cartea, că totul se desfășoară mult prea repede, exact ca o viată care trece fără ca  personajul să fi trăit cu adevărat.

Cartea, la fel ca multe altele, m-a marcat profund și mi-a rămas în amintire. O prețuiesc ca pe un dar prețios, dăruit mie la momentul potrivit.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share