Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Priorități sau mintea ce îmbolnăvește corpul

Dacă îl citești pe Gabor Mate cu a sa carte “Când corpul spune nu” sau dacă îi asculți interviurile realizezi că uneori mintea îmbolnăvește corpul.

Știu că nu este tocmai științific ce spune el, dar într-o discuție cu o doamna doctor, aceasta mi-a mărturisit că a făcut pentru sine o statistică, întrebând femei grav bolnave dacă nu cumva au avut experiențe traumatice în trecutul mai mult sau mai apropiat bolii identificate și a constatat că mai toate au avut.

Îmi plac cărțile lui Gabor Mate și îl apreciez foarte tare. Cred că se va ajunge și în medicină la concluzia că de foarte multe ori mintea poate îmbolnăvi corpul, că totul este interconectat sau poate s-a ajuns deja la concluzia aceasta, dar ce să-i mai faci bolnavului, să îl învinovățești pentru boala pe care o are deja?

Îi respect punctul de vedere, chiar și cu privire la trauma copilăriei, deși în prezent, din cauză că se bate atâta monedă pe acest concept, copii crescuți cu cea mai mare iubire din lume, cărora li s-a oferit practic totul, defilează pe trotuare ale existenței, fălindu-se că au fost abuzați.

Dar sigur trauma copilăriei există cu adevărat și cei ce au fost abuzați trebuie să încerce să își rezolve problemele înainte de a fi prea târziu. Îmi place să mi-i imaginez ca pe oameni care reușesc, care fac din posibil imposibil, fără să clipească.


Dar nu despre asta voiam să vorbesc eu aici și acum.

Voiam să spun că pe mine mai întotdeauna a fost mintea cea care m-a îmbolnăvit.

La stres nu am mai putut respira sau am avut puls exagerat de mare, la tristețe cumplită am sângerat fără oprire, la durere și la sentimentul că trăiesc într-o lume pe care sunt nevoită să o accept așa cum este pentru că nu am puterea de a o schimba, am început să am palpitații.

Întâia oară palpitațiile s-au instaurat anul trecut imediat după sărbători. Știu cauza, dar nu îmi doresc să o menționez.

Mi-am revenit cu pastile de calmare, yoga și meditație.

Și am realizat că dacă nu mă detașez de extern, internul mă va ucide.

A trecut un an, cu bune și cu rele și am reușit să țin în frâu bătăile neregulate ale inimii, cu exerciții de respirație. Până acum.

Nu, să nu credeți că factori externi nu au existat. Însă am încercat, pe cât posibil, să nu mă las afectată.

Să zicem însă că, acum câteva zile, a căzut cerul pe mine și m-am destrămat. S-a întâmplat ceva, neașteptat, ce nu am putut controla, ceva cu privire la priorități care m-a făcut să realizez că regula celor 3 șanse a fost demult depășită și da, este vorba de interacțiunea cu oamenii.

În exact acea zi, mergând cu lacrimi în ochi pe străzile unui oraș ce îmi provoacă atât de multă suferință, palpitațiile s-au reinstalat insidios în ființa mea. Am simțit că pașii nu mă mai ascultă și m-am așezat înfrigurată pe o bancă în parc, unde ajunsesem fără să mai știu exact cum o făcusem.

În parc m-am reconectat cu lumea mea fără de lume, din care ieșisem forțat în plimbarea mea prin forfota orașului plin de oameni.

Dar inima nu a încetat să bată aiurea până ce nu am luat salvatoarea pastilă. Nici respirația, nici alungarea gândurilor, nici încercarea de detașare nu au funcționat. Poate pentru că am realizat că schimbarea nu mai e posibilă, că deși ea este constanta din viața noastră, uneori, oricât am lupta, cât am încerca, cât am vrea să facem bine, imposibilitatea, da acea imposibilitate din neființă, ne bântuie ființa. Și acest lucru este de neschimbat.

De atunci inima mea nu vrea să își mai revină, și-a pierdut ritmul, ritm pe care nu îl pot convinge să revină înapoi, oricâte exerciții de detașare aș face, oricâtă yoga, oricâtă meditație.

Și astfel am ajuns cu gândul din nou la Gabor Mate si la a sa carte Când corpul spune nu.

Al meu corp, gestionat de o minte de incurabil idealist, spune nu, spune nu unor situații imposibil de gestionat, dar imposibil de acceptat în același timp. Și nu o spune în șoaptă, ci strigă.


Dar existența nu a fost și nu va fi niciodată nici măcar aproape de ideal. Ea este ce este. Suntem noi cei care trebuie să învățăm să navigăm pe tulburele-i ape.  Uneori reușim, alteori ne înecăm în propria neputință, mai departe sau mai aproape de țărm.

Nu cred că suntem victime ale circumstanțelor, pentru că nu cred în victimizare, cred doar că, uneori, externul este mai puternic decât internul și ne strivește.

Ca să ne salvăm nu trebuie să ridicăm ochii spre cer, ci să ne ridicăm din mocirla propriei neputințe.

Să ne ascultăm trupurile vlăguite de minți prea introspective și să deturnăm loviturile ca sa nu ne surpe.

Cu mintea aliat, e posibil să facem corpul a se răzgândi.


Cred că trebuie să încerc să fac din imposibil posibil și din neacceptare acceptare.

Citisem într-o carte a unui autor iubit că trebuie să ieșim din durere ca să scriem despre ea apoi.

Doar astfel, ar fi posibil a-mi pot scrie soarta, pe o altfel de partitură.  Iar pe noua compoziție, cine știe, poate bătăile inimii își vor regăsi ritmul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal