Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Veninul celor ce vor iubire

“Cei care împroaşcă cu veninul cel mai letal au nevoie de îmbrăţişarea cea mai caldă. De dragostea cea mai mare.”

Aceasta nu este o lecție-Petronela Rotar

Îmi place peste măsură modul în care scrii, felul în care o faci și problemele pe care le ridici. Așadar te-am citat, prietenă a sufletului meu.

Sigur, citeam astăzi, ca o casnică plictisită, că dacă nu ne putem imagina ceva mai bun pentru noi, putem crea acel ceva.

Și așa și este, chiar și atunci când realitățile ne dau câte un bobârnac.

Am fost revoltată, supărată, enervată, de faptul că uneori, după cum am spus și în scrierea anterioară, oamenilor le place să fie doar ascultați și nu să și asculte, că vorbești singur atunci când subiectul abordat de tine nu pare de interes pentru interlocutor, acesta nederanjându-se nici măcar sa spună – hai că despre asta vorbim mai târziu.

Practic sunt oameni ce ignoră total partea cealaltă de dialog, creând un monolog dus la extrem.

Apoi am citit-o pe Petronela Rotar și parcă mi-am mai revenit din revoltă.

Pentru că într-adevăr oamenii au nevoie de îmbrățișări sau cuvinte atunci când suferă sau când sunt răniți.

Ei vor să fie îmbrățișați, ascultați, nu au nici o poftă să asculte.

Și rănesc, mulți, fiindcă rana lor supurândă doare peste măsură. Sigur, vorbim de marea majoritate, nu de excepții, de acei puțini care în ciuda propriilor probleme sunt capabili a face și interlocutorul să se simtă important și nu inexistent sau invizibil.

Și apoi nu contează ce simt cei ignorați atâta vreme cât își pot făuri singuri realitățile pe care ceilalți sunt incapabili să le ofere.

Mulțumesc Petronela pentru că mi-ai deschis ochii și ție, destinule, pentru că mi-ai dat șansa să pot să îmi construiesc realități cel puțin satisfăcătoare și în singurătăți.

M-a apucat scrisul astăzi, fiindcă astăzi ar fi fost ziua ta mamă.

Te voi vizita acolo, nicăieri, cu un buchet de crizanteme albe și cu o lumânare.

Tu știai să zâmbești așa cum rar oamenii o pot face.

Ar fi trebuit să îmi transmiți și mie această putere, să fii mai darnică la împărțit de gene.

Dar voi sta acolo, la margine de mormânt, și-ți voi vorbi în gând. Cel puțin tu nu ai cum să îmi mai răspunzi. Voi ști că nu o faci intenționat și nu mă voi simți ignorată de lipsa răspunsului tău.

Trăiesc un amestec de senzații cu parfum de iarnă, de floare și de sete de îmbrățișare.

Nu, nu vreau să împroșc cu noroi.

Nu vreau să mă închid în carapace, refuzând să ascult în lipsa ascultării.

Astăzi am porțile deschise la vise și chiar dacă nu pot spune la mulți ani nu pot spune nici la revedere.

Poate cine știe atomii noștri de mamă și fiică, undeva în spațiu, se vor ține de mână într-o zi.

Și apoi atâta vreme cât trăim clipa, soarele zâmbește.

Liniștea din jur are timp să construiască împreună cu noi, realități care să ne îmbrace precum o haină călduroasă iarna, să ne țină cald fără a ne sufoca.

Lumea e a mea, a ta, a celor ce sunt aici și a celor ce au plecat, dar care există în amintiri, a celor ce caută cuvântul și a celor ce-l ignoră, a celor ce împroașcă cu noroi și a celor dornici să îmbrățișeze. Lumea există în diversitate.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share