Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Visul de gheata-Wien Eistraum

Alunecând pe patinoarul vienez visele se desăvârșesc transformându-se în realitate. 

Așa simt eu.

Nu am fost niciodată sportivă, dar patinoarul vienez este cu adevărat de vis. Nimic nu se compară cu a aluneca pe gheaţa ca oglinda.

Imens este el, atât de mare încât te întrebi dacă ai nevoie de hartă pentru a te descurca. Aproape că te pierzi pe culoarele lui. Urci, cobori într-un ameţitor dans.

Acolo viata însăşi pare desprinsă dintr-o poveste. Totul pare ireal, parcă şi oamenii sunt ireali, cu zâmbete pe chip şi amabilitate în vorbă.

Nimic nu îmi aduce aminte de permanenta stare de încordare şi de retorica urii de pe trotuarele existenţei mele închistate trăite într-un muncitoresc oraş de munte.

La începutul periplului tău prin poveste, ai putea zice, urcat pe patine, într-un precar echilibru pe mantia de gheață, că nu este atât de uşor precum sperai amintindu-ţi de cum a fost anul trecut pe patine.

Apoi echilibrul se recâștigă încet, încet și începi să aluneci, întâi ușor apoi din ce în ce mai alert.

Zbori pe toate culoarele printre copaci și lumini, pe pantele mai mult sau mai puțin sfidătoare și tristețile tac toate.

Vorbeşte doar senzaţia de beatitudine, de parcă ai ieşi din fiinţa ta spre a fi altcineva.


Viena este una dintre iubirile mele, dar am mai spus asta.

Să ajung acolo iarna pentru a patina pe feericul patinoar este una dintre bucuriile mele.

Dar bineînţeles Viena nu este numai despre patinaj.

Anul acesta, ca acum aproape zece ani, am ajuns la Viena după o pierdere.

Atunci o pierdeam pe mama, acum o pierdeam pe prietena mea căreia nu am știut a-i fi cu adevărat prietenă.

Pierderile dor, amintirile vorbesc. De aceea liniștea minții, atât cât poate ea exista, mă absolvă de părerile de rău, reale și imaginare, și pentru câteva momente îmi pot găsi pacea interioară.

Am găsit Viena în iarna ca aşternută într-un alt anotimp. Poate de aceea mi s-a părut şi mai frumoasă. 

Nu ştiu cum se face dar acest oraş vorbeşte istorii, păstrându-şi aerul tineresc deopotrivă.

Fiecare pas pe care îl faci pe străzile ei te îmbogăţeşte spiritual şi poate, doar poate, pentru câteva zile te transformi în persoana care visezi să fii în nopţile când reuşeşti să rupi jugul realităţii, ce îţi sugrumă până şi visul.

Te aşteaptă muzeele pe care nu te saturi să le revezi şi cafenelele unde fiecare ceaşcă de cafea îţi întâreşte convingerea că nu îţi mai aparţii, ci aparţii oraşului.

Nu mă împiedic de bogăţiile materiale ale celebrului oraş, nu mă regăsesc în ele, nu mi le doresc. Le percep, dar nu le înmagazinez în memorii.

Sunt prea ocupată să respir parfumul străzilor nicidecum prăfuite, să ating copaci cu coaja groasă, vechi probabil de sute de ani, să admir din modernul metrou valurile Dunării  şi să văd cum primăvara îşi înalţă semeaţă capul chiar în miez de iarnă.

Dar pot face asta oriunde nu?  În pădurile pe care le iubesc, la mal de mare sau de fluviu, oriunde  e natura în care mă regăsesc atât de bine?

Da, însă Viena are acel ceva special, ce o face una cu natura din care demult s-a născut, prin munca celor ce au construit-o iubind-o. Căci numai iubind poţi construi, altfel distrugi totul cu mintea şi cu fapta ta.

Am avut şansa de a vedea Viena altfel anul acesta. I-am privit cele mai scumpe cartiere, dar mi-am purtat paşii şi prin cartiere mărginaşe, atât de curate şi ele.

Apoi apa, apa în care mi-am aruncat trupul. Am mai vorbit de Wien Therme.

Este atât de frumos acolo. Cum să nu te simţi într-o altfel de lume? Timpul devine fluid ca apa şi nu ştii cum se duc orele.

Îmi plac bătrânii vienezi din cafenele şi cofetării. Îşi citesc tăcut ziarul, cu zâmbetul pe buze, simţi că nu sunt cuprinşi de înverşunare şi de ură.

Am lăcrimat în metrou când gestul fiicei mele, ce a cedat locul unei femei în vârstă, a fost primit de către aceasta cu atât de multă bucurie.

Apoi sunt animalele de companie, prezente peste tot şi respectate aşa cum se cuvine.

Cum suntem noi faţă de ei? Câteodată am senzaţia că suntem specii diferite, că locuim pe planete diferite şi că ne despart mii de ani lumină.

Nu mai sper că voi prinde acea zi în care vom reuşi să fim altfel, mai buni, mai civilizaţi, mai educaţi noi cei care căutăm scuze nu soluţii, noi care credem că e vina lor că noi refuzăm să ne deşteptăm din somnul raţiunii ce a născut şi naşte monştri în continuare.


Mă întorc la visul de gheaţă pentru că despre el am vrut să vorbesc.

Visul de gheaţă vienez este visul pe care îndrăznesc să îl visez patinând cu venele-mi pulsând de încântare.

Realităţile se scriu din poveşti sau din vise pe care cei îndrăzneţi au avut curajul şi determinarea de a le transforma în real.

Pentru mine, povestea se rescrie doar în mintea mea devenind-mi doar mie efemeră realitate, o realitate atât de diferită de realitatea pe care nu am puterea de a o schimba.

Ce vorbesc?

Realitatea, cea pe care singuri o putem percepe prin lentilele mintii noastre, e singura de care dispunem.

De aceea nu avem puterea să schimbăm realităţile altora şi trebuie să ne focalizăm pe ale noastre.

Alunecând în amintire, patinez şi acum.

Pentru mine visul de gheaţă vienez nu se poate termina atâta vreme cât are puterea de a-mi topi inima.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share