Să fie frumusețea un răspuns, să fie oare?
Sunt ani, zeci, sute, mii de ani de când căutăm răspunsuri la întrebări, bineînțeles dacă suntem în stare ca mai întâi de toate să ni le punem.
Ne întrebăm cine suntem și încotro ne îndreptăm, care este menirea noastră și de unde ne vin bucuriile sau fricile, de ce suntem azi ceea ce suntem și ce va să fim mâine.
Răspunsurile ni le-am dat sau nu, oricum ele sunt relative, la relative întrebări, și de multe ori realizăm că unele lucruri pur și simplu nu le putem explica, înțelege, conștientiza sau că nici măcar nu vrem a încerca.
Dar printre multe alte întrebări se naște una în plus în mintea mea: „Să fie frumusețea femeii un răspuns?” Să fie ea un răspuns la multe, multe întrebări, să fie ea cea care naște dragostea sau ura, cea care face pace și aduce războaie, să fie ea cea hulită, adorată, dorită și îndepărtată.
În istorii, cineva — nu mai știu cine — spunea că frumusețea este în ochii privitorului, lăsând-o la latitudinea celui dispus să o perceapă, sau că frumusețea vine din dragoste și că cea dorită poate fi regină pe timpul scurtei veșnicii a propriei frumuseți.
Asta dacă vorbim de frumusețea chipului, dar cine mai are răbdare și timp și chef să mai stea să vadă dincolo de ea? Și chiar în istorii, câți să fi stat să citească frumusețea de dincolo de chip? Să fi fost oare cineva?
Spunea un bărbat cum că el apreciază inteligența unei femei după ce apucă să o cunoască, dar pentru ca să o cunoască ea trebuie neapărat să îi atragă atenția, și pentru asta ea trebuie neapărat și obligatoriu să fie frumoasă.
Și câți sunt ca acel bărbat și pe câți oare îi subjuga inteligența, bunătatea, tandrețea? Cât de mult au toate acestea la un loc câștig de cauză în lupta cu frumusețea?
Așadar, îmbăieri în lapte, creme și trucuri de machiaj, haine prețioase încă de pe vremea faraonilor…
Câte femei și-au cultivat atunci și mai apoi inteligența, câte au creat opere sau au lăsat istoriei altceva decât copii sau drame personale? Extrem de puține, deși totuși sunt.
Și de ce s-ar fi deranjat, atâta vreme cât le era suficientă frumusețea, o zbatere de gene, un mers legănat, două note cântate la pian sau un cântec murmurat pe înserat pentru ca bărbatul să le dorească, să le viseze, să le aștearnă lumea la picioare?
Câți bărbați au iubit valoarea, câți au stimat inteligența, câți și-au scos pălăria în fața cuvântului scris sau a vorbei rostite de o femeie nefrumoasă pe exterior? Prea puțini pentru a conta, și iată cum frumusețea s-a ridicat la rang de cinste în toate vremurile, astfel că nu prea am auzit de sinucideri sau de iubiri eterne pentru femei mai puțin norocoase la capitolul frumusețe exterioară.
Și nu urâtele au fost muze ale pictorilor, nu ele i-au inspirat pe cei ce au creat opere inestimabile în ere diferite, nu ele i-au ajutat să treacă cu bine peste cumplite bătălii. Ele au ocupat poate așternuturi legale, însă zbaterile din cearșafuri, visele, au rămas destinate tot celor frumoase.
Așadar, să fie frumusețea femeii un răspuns la o multitudine de întrebări, într-atât de important răspuns încât să merite tot sacrificiul din lume?
Căci acum, în era transformărilor, toate urâtele pot fi frumoase. Își supun chipuri și trupuri la chinuitoare operații și iată cum rățuște urâte devin peste noapte lebede.
Ne sunt prezentate obsesiv femei cu lacrimi în ochi ce spun că numai dorita transformare le-a adus zâmbetul pe chip, că două buze pline le-au adus fericirea, că au evoluat prin legănări de membre inferioare și unduiri de șold sau că au făcut tot ce au făcut pentru ca să își găsească sufletul pereche.
Și ne descriu cum apoi prințul a venit și le-a iubit nemăsurat, înțelegându-le până în străfund de suflet.
Să fie aceasta rețeta unică și fără putință de tăgadă prin care se găsesc sufletele pereche peste timp? Să fie ea… numai ea, frumusețea feminină — adevărată sau falsă — realitatea și nu mitul unei existențe fericite?
Și totuși, de ce nu tânjesc eu după ea? De ce nu sufăr că nu m-am născut cu ochi care să vrăjească orice bărbat ce mi-ar fi ieșit în cale, cu mers de gazelă și unduiri năucitoare, și de ce nu accept, acum la ceas de maturitate, să îmi întineresc chipul și trupul?
Să fie fiindcă vreau să cred că într-adevăr frumusețea eternă stă în ochii privitorului profund, care are răbdare, care înțelege că dincolo de țărm stă o imensă mare?
Ori fiindcă știu că și în fuga unui secol prea grăbit mai este timp pentru visare.
Sau cine știe, poate pentru că pur și simplu pentru mine frumusețea feminină nu e un răspuns, ci doar o altă întrebare.
Să fie frumusețea feminină un răspuns? Să fie oare?
Sau este doar preludiu pentru următoarea întrebare.
