Alerg prin ploaie. Alerg să ajung să văd plecarea marșului Pride de lângă Rathaus Viena, locul unde ierni la rând am patinat cu bucurie. Nu vreau sa întârzii, vreau să văd, să fiu prezentă. Ajung înainte de plecare și mă proptesc de gard, lângă cei ce urmează să dea startul.
Muzica e veselă, oamenii sunt mulți. Mă simt împlinită că sunt acolo, simt că aparțin. Și nu pentru că aparțin comunității LGBTQ per se, ci pentru că comunitatea LGBTQ aparține Universului și Universului îi aparțin și eu. Suntem toți la fel, numai unii vor să facă să pară că oamenii sunt în tabere diferite și că taberele trebuie să se urască între ele.
Aștept cu răbdare să înceapă parada și îmi vine să plâng, îmi vine să plâng văzând câți oamenii stau pe marginea drumului să urmărească parada, câți oameni sunt pentru coeziune, pentru unitate și nu pentru dezbinare.
Mi-aș dori mult să fie la fel și la noi în țară. Fiica mea a fost prezentă și ea la Pride, anul trecut și tare mândră am fost de ea. Și anul acesta o va face, în orașul unde este ea. Are atât de mulți prieteni în comunitate, încât simte că e o datorie să le apere drepturile. Tot ea mi-a dat petiția pentru parteneriatul civil, pe care am semnat-o fără să preget. Nu văd nici un motiv pentru care partenerii de același sex să nu aibă drepturi la fel ca ceilalți- dreptul de a scoate o carte de la poștă pentru partener, de a merge la spital, în cazul în care partenerul e bolnav, dreptul la iubire, în esență.
Marșul începe. Oamenii sunt veseli, nu este nimic obscen, nu este nimic scandalos, totul e pașnic, totul este liniștit. Sunt uimită cum firmele mari din Austria au pus la dispoziție camioane cu siglele și cu susținerea lor. Așa ceva la noi nu se poate încă întâmpla. Suntem foarte retrograzi, din păcate. Încă îmi amintesc cu durere în suflet referendumul cu sprijinul bisericii ortodoxe, referendumul despre cum căsătoria ar fi numai între un bărbat și o femeie. Dacă și biserica invalidează toleranța față de aproape apoi ce să mai aștepți de la alții. Bine că referendumul nu a trecut.
Eu simt să scriu despre parada Pride. Simt că asta e normalitatea. Să ne comportăm normal și firesc în fața iubirii. Să ne iubim aproapele, fără condiții. Iubirea e perenă și dacă tot se spune că Dumnezeu e iubire apoi Dumnezeu sigur îi iubește pe toți. Că doar el ne-a creat astfel, nu?
Cei ce mărșăluiesc se apropie de noi, cei de pe margini și ne dăruiesc fie inimioare croșetate, fie steaguri, abțibilduri de diverse feluri sau evantaie, chiar și semințe de plantat.
Oamenii se bucură, oamenii sunt toți uniți, și râd și cântă și dansează.
Mă gândeam inițial că nu stau până la sfârșit, doar că am stat până la ultima mașină, am stat și am privit și m-am bucurat. Am plecat de acolo cu inima plină de fericire.
M-am gândit la mine. Și eu sunt o minoritate. Sunt o introvertită într-o lume extrovertită, prețuiesc liniștea, într-o lume plină de gălăgie. Nu pot să mă simt acceptată cu adevărat aproape niciunde din cauza felului meu de a fi extrem de tăcut. Sunt altfel, mereu am fost așa.
Acolo la Pride m-am simțit mai inclusă ca oricând. Întreaga atmosferă vibra acceptare. Totul era acceptare.
De ce oamenii se erijează în judecători absoluți, de ce cred că știu ei totul, de ce judecă mereu pe cel care nu e ca ei? Eu nu am cum înțelege așa ceva.
Cum ar fi dacă noi toți am fi mai deschiși îmbrățișărilor și mai puțin orientați spre ură? Cum ar fi să ne pese mai puțin de diferențe și să observăm cât de asemănători suntem în fapt?
Mă opresc în parcul de lângă Biblioteca Națională din Viena. Acel parc în care sunt plantați trandafiri de către oameni, trandafiri plantați pentru o prietenă, un prieten, un câine sau în memoria cuiva. Parcul în esența lui e un parc în care copacii aparțin unor oameni diferiți. Și totuși florile sunt la fel de frumoase, copacii sunt la fel de vii, stau unul lângă altul încăntători și demni.
Mă așez pe bancă și în nări am parfum de flori vii. Soarele strălucește și mă face să mă simt mai adevărată ca niciodată. Se aude muzica de la paradă. Și inima mea cântă și ea.
