Femeia stătea pe piatră și medita. Ochii îi erau închiși, mintea se golise de gânduri intrusive. Apa curgea și apa era ea.
Muzica naturii o însoțea în periplu și ea zâmbea, zâmbea unei lumi pe care și-o construise cu multă grijă în interiorul său.
Când lumea de afară o invada, ea se refugia aici, într-o lume a sa clădită din petale de povești.
O pală de vânt îi atinse fruntea și o făcu să deschidă ochii. Un păianjen mic, cenușiu îi urca pe sanda căutând ceva, probabil nici el nu știa exact ce. Poate voia să vadă cine e intrusul din natura sau căuta să înțeleagă o textură nouă.
Mașini treceau pe strada, ușor ciobită pe margini și păsările cântau acolo sus în verzii copaci.
Căldura era copleșitoare și femeia avea broboade de sudoare pe frunte. Se amestecau cu firele sale de păr sare și piper.
Nu avea nevoie de validare, nici de recunoaștere. Știa exact cine e și ce avea sa facă în eternul moment prezent.
Nimic nu o putea opri, nu avea granițe, era ca o alunecare într-un vis fără de sfârșit. Cu o zi înainte cineva încercase din nou să îi destrame esența, să o descoasă, să o dezbrace de cele mai profunde valori ale sale, să o invalideze, să o micșoreze. Dar nu se lăsase călcată în picioare. Și paradoxal își era recunoscătoare sieși pentru asta. O lacrimă îi tremura în colțul ochiului, iar pe buze îi înflorea un zâmbet. Își aparținea întru totul. Nu era extensia nimănui. Și nimeni nu-i putea lua pacea pe care o construise, cărămidă cu cărămidă. Sau poate că cineva putea, dar doar pentru puțin timp — ca o ploaie de vară, uneori cu grindină, distructivă în aparență, dar benefică în esență.
Femeia întinse mâna spre mica vietate ce îi atingea sandaua și păianjenul o luă la fugă. Fuga face parte din viață la fel ca apropierea. Când în apropiere se reflecă posibilitatea încătușării, singura soluție rămâne fuga. Înțelegerea sau negocierea uneori nu își au rostul- doar distanța păstrează esența liberă.
Femeia se ridică de pe piatră, își scoase sandalele și coborî în albia râului. Albia era ușor abruptă și pietrele alunecoase. Apa rece o trezi din reverie. Merse prin apă o vreme și apa îi răcori ființa. Afară temperaturile ridicate o încălzeau, în vreme ce apa rece o răcorea. Așa ca în viața- unele evenimente îi dădeau fiori, în timp ce altele îi ostoiau doruri și o făceau să se simtă plină de frumosul existențial.
Își puse mâna pe piept și simți pulsația inimii bătând cu putere- bum, bum, bum. În nări simți parfum de iarbă verde și de visare.
O năpădiră amintiri și cuvintele începură să i se încâlcească în minte vrând să dea sens la ceva ce nu avea sens. Respiră adânc cu putere și cuvintele i se descâlciră, iar inima se simți împăcată în pieptul ei încercat.
Ridică ochii spre cer. Se lăsa seara. Liniștea cobora peste natura încinsă. Nu voia să rămână acolo, în pădure, în întunericul nopții — și totuși voia. Voia să privească stelele, să le atingă cu privirea, să se simtă măreață pentru că era făcută din aceeași materie ca ele și smerită pentru că trăia pe un mic punct albastru, într-o galaxie vastă. Și pentru că, uneori, punea prea mult preț pe lucruri care nu meritau atenție.
Matura femeie se îndreptă spre casă. O aștepta ceva, dar ea nu voia să se gândească la acel ceva. Mergea prin viața, doar mergea, era un simplu om, răscolit de ani, iubit de natură, încercat greu și metamorfozat în invincibil.
Un cățel rătăcit veni la picioarele sale, ca și cum i-ar fi aparținut dintotdeauna. Într-un fel, chiar îi aparținea — așa cum și ea îi aparținea lui — în acea clipă suspendată în timp, în acea recunoaștere tăcută dintre două ființe libere. În alt fel, înțelegea că nimeni nu aparține nimănui. Că libertatea ei era întreagă, la fel cum libertatea acelui cățel rămânea intactă. Și totuși, el o alesese pe ea. O recunoscuse ca pe un aliat, ca pe un alt călător prin lume.
Îl mângâie și o emoție stranie o cuprinse — emoția comuniunii. Și se simți fericită.

Întunericul nu o lăsa să își mai vadă urmele pe asfalt. Așa cum uneori întunericul părea că o împiedică să vadă frumosul prin viață, doar părea căci cu ochii minții îl citea.
Și dacă întunericul era de fapt lumină?



