Mă întreb dacă ceea ce trăiesc acum este suprastimulare și cât de mult modifică suprastimularea creierul. Mi-am zis că voi face ca totul să înceteze și liniștea să pogoare peste mine, dar neașteptate gânduri mă invadează și nu îmi dau pace.
Era cândva și era vară și eram într-o vacanță în Korcula. Apa de un albastru incredibil era splendidă, adâncă și răcoroasă, chiar lângă hotelul unde am ajuns în noapte și unde am și sărbătorit ziua de naștere a fiicei mele. Cred că era anul 2010.
Să înot este pasiunea mea cea mai mare, nimic nu mă liniștește mai mult decât să înot în apele mării.
În acea zi marea era ușor învolburată și adusese din larg deșeuri de la sticle de plastic la pungi. Puteam să nu înot, dar am vrut să simt suferința mării de care omul, cel mai periculos animal de pe pământ, alesese să își bată joc.
Amintiri se distorsionează în negura vremurilor și mintea le construiește cum vrea ea, asta am învățat. Și totuși îmi amintesc destul de clar cum în tulburile ape, pluteau acele elemente ce nu fac cinste omenirii, umbrindu-le splendoarea. Și nu am putut să nu vad cu ochii mei durerea mării. Cred că m-a cuprins anxietatea și printre reziduuri m-am străduit să ajung la țărm, am încercat să le ocolesc, ca să nu mă risipesc și eu printre ele și să distrug marea și mai mult.
Mi-am amintit de acel episod zilele astea. Nu mai înot în mări poluate, ci în lumea această plină de zgomot. Și totul mi se pare prea mult, prea tare, prea mult zgomot și prea puțină liniște, prea multă viteză, oameni care pretind a fi altceva decât sunt, violență fără margini și dezinformare. Nimeni nu ascultă spune– scriam cândva și îmi imaginam că așa este. Acum chiar astfel este. Toată lumea vorbește și nimeni în fapt nu ascultă.
E un zgomot permanent de fond și nu mai știu cum să mă feresc de el. Sunt prea mulți ce ne spun cum trebuie să ne îmbrăcăm, să vorbim, să mâncăm, să trăim de parcă noi suntem incapabili să mai gândim pentru noi. Și din păcate s-a ajuns ca prea mulți să nu mai poată gândi pentru ei.
Alege asta, fă asta, nu fă asta, vezi că ești prea bătrân, ai prea multe riduri pe chip, corectează-le, acum ești prea neted, fă ceva, pune buze, scoate buze, prea multe kilograme, prea puține, ești vrea vorbitoare sau prea liniștita, nu spală cu asta, spală cu asta, folosește zeci de creme care nu fac nimic, fii în rețele sociale, altfel nu exiști.
Nu folosi AI, nu te uita acolo că faci brainrot, folosește AI, dar vezi că îți pierzi identitatea, de ce te folosești de AI pentru psihoterapie când psihoterapeuții te pot ajuta cu adevărat, dar nu mai sunt ședințe față în fața și am ajuns să facem consultații online până și la ginecologie. Mă și întrebam oare cum facem asta, deși siturile de pornografie abundă și nu ar fi nimic straniu să ne desfacem cu totul în fața unui ecran- șurub cu șurub, neuron cu neuron, celulă cu celulă.
Și menopauza, menopauza ce mie mi-a adus atâta liniște, în care mă regăsesc mai mult decât m-am regăsit vreodată în perioada activă, este dintr-o dată vreo boala ce trebuie tratată, da, pentru că noi nu suntem făcute să trăim cu menopauză, ne trebuie hormoni ca sa nu murim, dar suntem ca morți deja de abundența unor informații aruncate pretutindeni fără discernământ.
Ia tratament de substituție hormonală (HRT) femeie ca sa te simți femei, ca sa ai libidoul până la 90 de ani, într-o cultură în care ești invizibila de la 30. Dar s-au inventat vibratoare femeie si de ce sa nu înflorească și acea industrie. Că doar nu te oprești din dorit la 80 de ani. Să te stingi cu vibratorul în mână nu cu lumânarea.
Dar reține ca să faci HRT trebuie multe analize. Că știi era periculos cândva, dar dintr-o dată s-a demonstrat că nu mai e, dar totuși poate e, că vorbim de hormoni sintetici și trebuie să fii supravegheată. Și te costă timp și bani, dar nu contează că te simți minunat după. Că oricum trebuie să faci acele controale ca prevenție. Le faci nu la un an, ci din 3 în 3 luni, dar dacă îți place să socializezi nu mai e nici o problemă.
Și în timp ce menopauza e o boala și dacă nu folosim HRT suntem înapoiate, la noi în țara mor oamenii pe capete de cancer pentru ca nu li se pune la dispoziție tratamentul potrivit, pentru ca nu există medicamente, pentru ca nu sunt bani pentru ele si in spital se moare de nosocomiale. Și dacă nu, se moare prin cabinete unde se fac operații estetice la negru, că trebuie să arătăm tinere și presiunea e mare și rețelele ne îndeamnă.
Sunt nedreaptă, HRT este benefic pentru atât de multe femei care au depresie nu pentru ca nu au ce mânca sau bani să cumpere pantofi copiilor sau să își pună dinți sau pe care le bate soțul sau le înseală cu te miri cine cu 100 de ani mai tânără, pentru că vrea și pentru că poate. Au depresie din lipsă de hormoni, nu din lipsa de de toate. Și HRT le vindeca de boli de inimă, dar crește ușor riscul de boli de inima, însă s-a dovedit ca nu este periculos și iți redă dorința de a trăi, printre drumuri la spitale după rețete și controale.
Nu știu de ce m-a supărat atât de tare faptul că menopauza este considerată de tratat. În definitiv trebuie să transcend și să includ totul, dar mă enervează să știu că după ce că suntem invizibile, mai suntem și bolnave si învechite dacă vrem sa trăim natural. Că vezi tu naturalul nu e bun în acest caz. Dar mă bucur pentru că există o terapie pentru suferințele aduse de menopauză unora dintre femei, nu mă puneți la zid. Conform mărturiilor lor, tratamentul le-a salvat viața și eu consider că evoluția în medicină face multe lucruri posibile.
Respir adânc. Încerc să mă adun bucată cu bucată, piesă cu piesă, să mă simt întreagă într-o lume care continuu, fie mă face să mă simt invizibilă, fie bolnavă, fie nepotrivită pentru a mă integra.
Mă gândesc, de fapt m-am gândit ieri la cel ce a scris Whole Again: Healing Your Heart and Rediscovering Your True Self After Toxic Relationships and Emotional Abuse si anume Jackson MacKenzie si că a scris această carte în care spunea că a reușit să îți depășească traumele. Nu a reușit pentru că el nu mai este acum printre noi. Însă cartea este extraordinară.
Și mă gândesc că să vorbim de traumă nu ne vindecă de ea, dar ne ajută să procesăm evenimente și fapte.
Ce suntem noi cine suntem noi si care este sensul nostru pe lume?
E o întrebare ce nu îmi dă pace. Și mă închid tot mai tare în mine ca să mă feresc tot mai mult de o lume căreia simt tot mai mult că nu pot să îi aparțin.
Și nu caut să mă vindec de traume reale sau imaginare, nici măcar nu caut să mai înțeleg. Poate că totuși cea mai bună soluție este retragerea. Poate că nu e înțelegerea. Când te simți bine cu tine, integrezi totul, când ești bine cu tine, înțelegi că ridurile s-au scris în timpul vieții ca să spună câte o poveste și că a îmbătrâni natural, dacă ție îți face bine, nu înseamnă că ești înapoiat, ci înseamnă că te accepți așa cum ești.
Cred că am ajuns la suprastimulare. Am devenit ca marea poluată de reziduuri. Dar marea va rezista. Omenirea nu se știe dacă o va face.
Acum nu sunt la mare. Zâmbesc râului ce curge prin fața mea. Și mă uit în oglinda lui și îmi văd chipul distorsionat de apa curgătoare. Și știu că sunt bătrână. Și îmi iubesc această bătrânețe. Și o accept. Și mă accept. Și dacă o fi ca mâine să mor, o voi face în pace. În acea pace pe care anii ar trebui să ne-o dea în dar. Pe care o am atunci când mă lepăd de suprastimulare.
