Ninge cu zapada, poate cu cuvinte…
December 16, 2012
Atunci cand ma regasesc in singuratatea mintii mele, mi-as dori ca toate cuvintele ce se cer rostite, aruncate pe hartie catre cineva sau catre nimeni, sa se poata rostogoli libere precum avalansele de zapada nimicind in calea lor toata suferinta care le-a creat.
Le vizualizez, oceane de durere inghetate, alunecand zgomotos de pe piscuri de incertitudini catre vai de regasire.
Munti inmarmuriti de zapada, creati in diverse forme, aproape instantaneu ca si gheata ce imi imbraca sufletul, creata din material de erori existentiale sau din adevarul ei, dintr-o vorba sau din lipsa ei, ma inconjoara scrutand sfidator orizontul de prin alb-albastruiul lor.
Si as vrea sa ii plac, sa ma obinuiesc cu ei, cu iarna, cu vorbele care dor si cu lipsa lor.
M-am obisnuit sa ma mint, sa imi spun ca singuratatea imi este prietena cea mai buna cand ninsorile cad din cer si din ochii mei, sa stiu ca atunci cand vorbele dor, cuvintele sunt cele care ma stiu onloji, sa ma mint ca nu am nevoie decat de mine insami ca sa pot sa vindec tot raul din jurul meu.
Apoi am regasit in iarna, printre munti de zapada si durere, prin frigul ce deschide partii si inchide suflete, un geaman suflet al sufletului meu. Si dintr-o data n-a mai fost iarna si dintr-o data singuratatea mi s-a parut doar un pamflet existential, pentru ca am realizat ca atunci cand mori, renasti in speranta, ca dincolo de incertitudini, uneori rezida certitudinea.
Ninge din cer cu zapada si din minte cu cuvinte.
Nu ma mai dor vorbele si nici lipsa lor si uit de mine renascand din uitare.
