În 2010, în 29 decembrie, mama pleca în altă lume, o lume care poate o înțelegea așa cum avea ea nevoie, așa cum merita.
M-am trezit în această dimineață cu gândul la ea și am aprins o lumânare. Mai târziu îmi îndrept pașii către cimitir. Nu o regăsesc pe mama acolo, dar îi simt mereu prezența în gândul meu.
Au trecut mulți ani de la plecarea ei, mult prea mulți și adesea mi-o recompun în minte și dorul de ea mă copleșește.
Mama, cum era, cum ar fi putut să mai fie, dacă boala nu ar fi luat-o dintre noi.
Am scris mult despre mama, despre puterea ei, despre modul în care și-a trăit viața, despre modul în care cu stoicism a îndurat greul.
Nu cred că am înțeles-o pe mama cu adevărat, profunzimea sa, iubirea adâncă de care era capabilă. Simțeai iubirea sa neostentativă în fiecare por și eu prefer așa iubirea, iubirea ce se simte, iubirea care nu se afișează precum se arată în zilele noastre totul, de rămân oamenii despuiați de sentimentele pe care poate nici nu le-au știut cu adevărat simți.
Mă vizualizez în grădina blocului în care mama locuia, înconjurată de câinii pe care îi iubea și pe care îi îngrijea cu multă atenție. Iubea mult mama, iubea profund, cum eu nu știu dacă știu iubi. Și animalele știau asta, știau mai bine ca oamenii, și o iubeau nesfârșit la rândul lor.
Aveam câțiva ani, dar pentru că m-am născut bătrână îi simțeam adesea poverile și mă copleșeau. Avea dorința de a-mi împărtăși multe și îi sunt recunoscătoare pentru asta întru vecie.
Atunci când a fost explozia de la Cernobal, m-am plimbat cu mama ore, pe o margine de lume, marginea noastră și numai a noastră. Mi s-a părut atunci, la 13 ani, ca am avut cea mai profundă conexiune cu mama mea. Pe marginea râului am stat întinse și am depănat amintiri și povești. Pe marginea râului am implorat-o să își facă bine. Pe marginea râului m-a ascultat și nu m-a ascultat. Pe marginea râului am înțeles-o cu adevărat.
Apoi, în adolescență ne-am depărtat. A fost vina mea și am remușcări pentru asta. Nu am știut să o iubesc așa cum avea ea nevoie. Am încercat foarte tare, dar nu am reușit și fără să vreau nu am mai putut ajunge la mama.
Și mama a suferit, a suferit mult și eu nu am putut-o ajuta. De abia când boala a îmbrățișat-o în locul meu am reușit să ajung din nou la ea. Și am reînceput să ne spunem povești de viața. Eram mulțumită pentru șansa de-ai fi alături din nou, pentru că râdeam împreună, că eram din nou un tot nefragmentat de timp, de evenimente, de incompatibilități. Și eram dureros de nefericită pentru că boala ne apropiase și pentru că boala era cruntă și îi puteam întrezări deznodământul.
Apoi totul s-a sfârșit și s-a lăsat tăcerea peste tot.
Nu știu dacă vreodată o voi reîntâlni pe mama, pe un alt plan de existență. Îmi place să cred că da. Îmi doresc să cred asta, ca să pot trece mai ușor peste dorul de ea.
Dar fie că da, fie că nu, mama trăiește în mine. Oglinda o spune acum când mă privesc în ea și o vad pe mama mea.
Mă întorc în timp, mă întorc în brațele ei și ochii ei mă privesc așa cum alți ochi nu o vor face niciodată, mă privesc cu privire de mamă, pe care fiicele nu o pot înțelege până ce nu au la rândul lor copii. O strâng în brațe tare și amintirea mă încântă și mă doare.
15 ani au trecut și sunt aici, acum scriind despre mama, pentru mama.
Și mă voi ridica și cu un braț de flori și câteva lumânări voi merge la cimitir. Voi sta pe lespedea rece și voi privi cerul albastru și culoarea se va amesteca în amintire cu culoarea ochilor săi albastră- verzuie. Și nu voi mai ști, dacă privind cerul nu o privesc pe ea, dacă nu îi voi culege din eternitate zâmbetul, dacă nu mă va îmbrățișa cu forța vântului și dacă nu îmi va șopti cu voce de lumina.
Te iubesc MAMA și te voi iubi mereu!
