Strigăte mute
January 13, 2019
Citeam despre nepăsare în cartea lui Mark Manson –Arta subtilă a nepăsării.
Și, citind, mi-am amintit. Mi-am amintit de Charles Bukowski și de poezia lui; și de proză de asemenea.
Manson face referire la el chiar la începutul cărții. Îi povestește viața pe scurt și trăirile și zbaterile. Pe mormântul său scrie – Don’t try.
Bukowski s-a străduit prea mult. A dorit să fie citit, să îsi facă cunoscută zbaterea prin cuvânt. Însă nimeni n-a știut a-l cunoaște până târziu. Poate mult prea târziu pentru el.
Dar poezia lui Bukowski este magnifică, ascunzând în spatele unor superbe versuri un crez dezrădăcinat.
Cred că Manson încearcă a spune în cartea lui, că ne zbatem prea mult și că ar trebui contraintuitiv să ne înverșunăm mai puțin în dorința noastră de a ne simți văzuți. Are dreptate.
Mi-am dorit ca cei dragi mie să îmi citească cuvintele, însă nu s-a întâmplat niciodată. Am spus mereu că scriu pentru mine, dar în sinea mea visam ca cei pe care eu îi iubesc să descopere adevărata persoană din spatele cuvintelor și nu persoana ce își poartă bătrânul trup pe străzi de superficialitate. Nu s-a întâmplat niciodată.
Apoi s-a întâmplat câ scrisul meu a murit.
Cuvântul a încetat să mai însemne ceva pentru mine.
Și pentru o vreme mi-am spus că s-a terminat, că până și cuvântul poate muri într-o fracțiune de secundă.
Tăcere.
Don’t try.
O moarte mi-a readus cuvântul, moartea celei mai bune prietene.
Pe care am dezamăgit-o cum probabil am făcut-o adesea cu mulți.
Ce e viața mai mult ca un șir lung de dezamăgiri mai mult sau mai puțin percepute?
Scriu.
Poate mă eliberez de prea-plinul lui don’t try. Just try, right?
Mark Manson spunea că victimizarea însăși ne face să vrem să fim speciali. Adică nu sunt ca toți ceilalți sunt o victimă nu?
Nu mă consider o victimă. Nu sunt victimă, nu sunt erou. Sunt doar cineva din mulțime. Sunt omul mediocru.
Scriu, ca și când ar fi ultima oară. Cândva chiar va fi.
Un strigăt mut mi-e cuvântul. Atât.
