Sunt ocean, calm la suprafață, dar în interior clocotesc de energie, energie care creează necontenit gânduri ce mă mișcă cu fiecare val. Sunt fluidă și sunt eu și tu și toți și nimeni deopotrivă. Ating malul și malul îmi răspunde prin prezență. Oglindesc stelele, suflete eterne care își găsesc serenitatea în valurile mele. Sunt, sunt…
De ceva timp mă privesc în oglinda timpului și mă percep distorsionată, neaparținând acestor vremuri, dar paradoxal identificându-mă cu tot ce mă înconjoară.
Cobor scările spre muncă dimineața și le urc în mintea mea, într-o disperată căutare a ceva ce știu sigur că e deja în mine.
Simt o prezența ce mă completează, ce mă împlinește, care există, care sunt, dar nu pot explica exact această simțire cu care mă identific până în esența mea.
Nu mă mai definește nici status, nici nume, nici locul în care mă aflu. Sunt un copil al universului sau un suflet bătrân călător prin timp.
Scriu acum, dar nu știu exact dacă scriu sau fărâme din mine se aștern pe ceva ce nu poate fi cu adevărat înțeles, perceput, lămurit.
Este foarte frig, temperatura este mult sub zero grade, în această iarnă. Dar mă bucur de frig și de căldura din mine, pe care o percep acut, în valuri. Ai zice că sunt valuri de căldură de la menopauză, dar e mai mult decât atât, este o căldură diferită, prezentă chiar într-o permanentă absență a ceva nedefinit.
De ani, în fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua, îmi dau seama cât de recunoscătoare sunt pentru tot ce viața mi-a oferit, pentru ce am, pentru ce nu am, pentru bucurie și tristețe, pentru împliniri și eșecuri.
Înainte mă consideram o victimă a circumstanțelor, acum mă simt atât de acomodată cu ele încât aproape că le mulțumesc. Dar circumstanțele nu sunt mereu externe, eu și ele, ele și cu mine, circumstanțele ni le facem, suntem noi cei care vedem oportunități, dacă avem ochii deschiși spre ele.
Scrisul ca salvare, așa l-am definit, identificându-mă cu el până la suprapunere aproape totală. Dar scrisul nu este salvare, scrisul sunt eu, eu așezată în fața unui caiet prăfuit în care scriu cuvinte într-o limbă care accidental a devenit a mea la naștere sau în alta, pe care am adoptat-o conștient, pentru că mi-a plăcut cum sună. Scrisul nu este salvarea mea, eu sunt salvarea lui, pentru că strigătul meu se exprimă prin cuvinte, dar dincolo de ele este profunzimea unui spirit ce nu poate fi explicat prin ele.
Când meditez, toate gândurile tac, nu mai e foamea de cuvânt sau de recunoaștere, sunt spațiu, sunt pretutindeni, în aici și acum.
Câtă pace poate oferi meditația, câteva minute în care stai cu tine însăți, într-o liniște absolută. De abia atunci începi să înțelegi că ce credeai că e important e neimportant și că ce îți scăpase atenției devine dintr-o dată primordial.
Acum câteva zile stăteam cu mine și vorbeam cu mama mea în gând. Mama a plecat din acest plan de existență cu 15 ani în urmă. Am rugat-o să îmi vorbească, să îmi dea un semn. Și am visat-o. Mama era tânără și stătea cu spatele la mine, la țărm de mare, marea pe care eu am iubit-o mereu, dar ea nu. Și mama pleacă în visul meu, îmi scapă prezența ei printre degete, așa cum de fapt mi-a scăpat și în viață. O urmăresc cu privirea și o pierd, o caut apoi pe țărm și văd lumini și umbre. Din marea limpede, dar adumbrită de nor, mă privește o caracatiță cu tentacule ce se zbat printre valuri. Nu știu să interpretez visul. Știu că mintea umană fabrică povești. Noi suntem o poveste, în nimic. Mă bucur însă de el. Mă bucur să simt prezența mamei, fie și în vis, fie și pentru puțin timp. Dar cine sunt eu să spun dacă a fost puțin sau mult?
Am știut că mama urma să plece când nu s-a mai aplecat să mângâie câinii din fața blocului său, câini pe care îi iubea atât de mult și care o urmau pretutindeni. Acela a fost momentul când am înțeles că era felul său de a-și lua rămas bun, pentru ca durerea despărțirii să nu o copleșească.
Am știut atât de bine că urma să plece și atât de tare mă durea plecarea ei încât nu mai eram ființă, ci durere pură.
În ani mulți, am încercat să înțeleg ce era de nepătruns pentru mine. Acum nu mai vreau să înțeleg, pentru că știu. Nu mai sunt durere pură, dar nu mai sunt nici ființă. Sunt parte dintr-un întreg Univers, unde suntem toți, inclusiv mama. Nu e nevoie de o îmbrățișare ca să o simt, o simt în mine și în fiecare fărâmă din acest tot căruia îi aparțin.
De ceva timp mă privesc în oglinda timpului și înțeleg că nu sunt trecut și nici viitor, că totul stă scris acum adânc în mine. Sunt fluidă ca apa și când voi înceta să exist, voi continua să fiu.
Feature Image Unsplash
