Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Vorba ta

Știai ca pedeapsa mea este tăcerea. Și tăceai precum demult îmi vorbeai.

Mi-era dor de vorba ta ca de o îmbrățisare, dar o pierdusem și pe ea și îmbrățisarea.

Nu stiu exact dacă le pierdusem deodată, pe peron de vis neîmplinit sau pe rând.

Am fost în zona de pierderi, dar mi s-a zis să le declar nule și sa caut să îmi cumpăr altele.

– Unde se vând?- am întrebat timid.

– La magazinul fricilor deșarte- mi s-a răspuns.

– Dar nu vreau frici – am replicat.

– Fără frică nu există iubire sau sunet.  Frica te ajută să asculți chiar și tăcerea. Frica te învață că trecutul este mort.  A murit atunci când a fost prezent si l-ai trait. Mai întâi s-a preschimbat în amintire, apoi s-a șters și de acolo. A murit pentru eternitate. Frica te învață să trăiești clipa, să nu amâni zâmbetul pentru un mâine ce poate nu va veni niciodată. Ea te învață că iubirea se trăiește la prezent și în realitate nu în vis.

Frigul m-a cuprins și m-am adăpostit în mine, în tăcere și în lipsa îmbrățisării.

Mă duc mai târziu, mi-am spus, la magazinul fricilor deșarte.

Înainte de noaptea dintre ani, acum mai mult timp, ai plecat și mi-ai lăsat tăcerea, frica și durerea. Am încercat să îți accept plecarea, să mă recompun în lipsa ta, să rescriu capitole din cartea vieții mele ce aveau să existe fără tine în ea.

Am încercat să caut explicații la inexplicabil, să încerc să înțeleg. Mamele nu își părăsesc copiii, nu-i așa?

Și totuși tu ai plecat. Ai ales moartea în locul meu. Te-am blamat de parcă cu adevărat ar fi fost alegerea ta.

Uneori facem alegeri, alteori alegerile ne fac pe noi.

Apoi am încercat să îți vorbesc peste timp și să îmi spun că ne vedem în eternitate.

Vorbeam cu tine, dar vocea ta nu mai exista în realitatea mea și începusem să o pierd și din amintire.

Am vrut răspuns la imposibilitate și am realizat de ce avem nevoie de credință în neputință.

Credința e cea care dă răspus la imposibil făcându-l posibil în ochii minții atunci când orice altceva eșuează.

Numai că mie nu mi-a fost suficient să cred, eu am vrut să știu. Și știința mi se oprea la plecarea ta, la frig, liniște și frică.

Am fost împreună pentru o viață cât o eternitate și de multe ori în loc de iubire am scris regrete. Aș fi vrut să nu știu scrie regrete. Aș fi vrut să scriem împreună numai clipe frumoase.

Moartea nu iartă, nu stă la povești, alege, vine, ia.

De abia atunci când vorbim despre ea, realizăm cum e când alegerile ne fac pe noi.

În viață suntem noi cei ce alegem. Ne alegem venirile, plecările, vorba și îmbrățisările.

Uneori mă scufund în amintire, adesea mă revolt, dar cel mai des mi-e dor de vorba ta și de îmbrățișare.

A mai trecut un an în lipsa ta și vor mai trece, peste timp, până și eu voi pleca.

Mi-am reamintit ce în fapt niciodată nu am uitat.

Trecutul moare, începe să moară atunci în prezentul pe care îl trăim, prezent ce începe să devină trecut cu fiecare clipă care trece.

Dar de tot moare doar când moare amintirea. Însă amintirea moare greu sau niciodată în viață.

Poate că suntem noi aici și acum sau nicăieri așa cum Lisa Genova spunea în cartea sa, dar uneori suntem absente prezențe în mintea cuiva.

Așa ești tu, absentă prezență în mintea mea.

Nu mai știu cum îți mai sună vocea, deși o simt cu inima.

Mă îndrept spre magazinul fricilor deșarte, dar nu intru.

Nu pot declara nule îmbrățişări și vorbe ce au existat cândva.

Ele sunt acolo în viața mea, holograme de prea plin. 

Prefer lipsa sunetului și a îmbrățişării; singurătăți în pachete de curaj.

Nu totul se vinde, nu totul se cumpără.

Nu cred că știai că pedeapsa mea este tăcerea. Și chiar dacă știai, alegerea nu a fost a ta.

 

 

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share