A ierta… a uita

Atunci când alegem să iertăm, o facem cu toată ființa noastră, simțind că iertarea este pansamentul necesar nouă și celor pe care îi iubim.

Dar a ierta nu înseamnă a uita, nu înseamnă că durerea ce ne-a strivit cândva sufletul, dispare ca și când niciodată nu ar fi existat.

Am iertat întotdeauna fără a aştepta în schimb iertare pentru greșelile pe care le-am făcut voit sau fără de voie.

Am iertat pentru că pentru mine nu există bucurie mai mare decât să pot ierta, am iertat pentru plăcerea momentului, pentru frumusețea timpului ce urmează iertării.

De uitat însă, arareori am uitat durerea provocată sufletului meu și nu pentru că nu aș fi vrut să uit, ci pentru că mintea mea se încăpățânează să păstreze în ea, ca într-un istoric, toate rănile rămase nevindecate.

M-am gândit, de multe ori, că atunci când iubim splendidul trandafir îi iertăm păcatul spinului și cred eu că uităm durerea provocată de el, poate și pentru că de atâta frumusețe ne lăcrimează sufletul și uită lacrima durerii provocată de spin.

Viața poate fi și ea privită ca un trandafir pentru că ne învăluie cu atât de multă splendoare autentică încât inerentul spin al durerii ar putea fi ignorat de mințile noastre.

Durerea… nu ne este ea dată pentru a putea pretui mai mult frumusețea din nedurere?

Nu știu, poate să fie așa și știu că iubesc viața, cu toată puterea ființei mele, cu frumusețea și cu spinii ei cu tot. Și îi iert mereu înțepăturile adânci, dar de uitat nu pot uita pentru că, dacă aș uita, ar fi ca și când m-aș priva de puterea pe care înțepătura o naște în mine.

Îmi place să cred în iertare la fel de mult cum îmi place să îmi amintesc tot ce am trăit bun si rău deopotrivă pentru că totul face parte din viața mea.

Nu vreau să ignor momente ale existenței mele pentru că așa cum am ales să trăiesc clipa, am ales și să o fac să dăinuiască în sufletul meu ca într-o clepsidră a timpului niciodată pierdut, mereu câștigat, într-un câștig nu ca la loterie, ci prin truda ființei ce refuză să se predea.