Alunecând, alunecând

Sunt o mare iubitoare a mării.

Mă regăsesc la țărm de mare mai mult decât oriunde pe lume și ori de cate ori îmi port pașii pe nisip cu valuri atingând-mi tălpile goale sau atunci când pot privi marea de pe culmi de munți, într-o zbatere albastra printre verzi copaci, sunt mai vie ca niciodată.

Îmi place să alunec printre valuri, să le simt atingerea nepăsătoare și să nu îmi mai amintesc  de lume și de țărm înotând frenetic spre uitare.

Niciodată, când marea mă îmbrățișează, nu mă simt neputincioasă.

Simt cum pulsează în mine trăiri nedefinite, imposibil de descris în cuvinte.

Eu nu sunt o sportivă, niciodată nu am fost. Nu m-aș vedea mergând la sala și transpirând într-un loc închis.

Nu mă văd alergând pe benzi plictisitoare sau ridicând greutăți, în  afara de cele pe care nevoita fiind, dată fiind condiția mea sociala, le car de la piață.

Nici ascultând sfaturi necerute de la vreun instructor care dorește neapărat să mă facă să mai pierd un kilogram, nu m-aș vedea.

Aș obosi numai la gândul că trebuie să fac ce mi se spune.

Si totuși atunci când înot sunt mai sportivă ca niciodată.

La fel ca atunci când alunec cu bicicleta prin natura, cu vântul împletit prin păr, neobosit, ascultând susur de apă și foșnet de frunze, eu și sumedenia de gânduri ce mi se perindă prin minte într-o perfecta simbioză cu natura.

Atunci devin cea mai sportiva, nesportiva din lume.

Însă toate acestea se petrec vara, când soarele îmi dăruiește din căldura lui, încălzindu-mă, când cerul geme sub încărcările de nori, când ploaia dansează printre lacrimi  și când natura este mai vie ca niciodată.

Iarna însă sunt ca și acei ursi dornici să hiberneze.

Nu prea mă regăsesc sub fulgii de nea, în frigul ce adoarme natura, în  zăpadă ce scârțâie sub pașii înghețați.

Îmi doresc atunci mai mult decât oricând să mă adăpostesc la lumina flăcărilor unui șemineu capabil a-mi încălzi răsuflarea înghețată, acoperită de plăpumi pufoase,  cu o carte în  mână și ascultând muzică în  surdină.

Dar locuind la munte, nu pot sa mă prefac că toata frumusețea care zace sub paturi de zăpadă, iarna, ca o feerie de alb și albastru ce transforma totul într-o poveste, nu mă privește.

Îmi spun că nu mi-e frig și plec la colindat printre petalele de gheață ale copacilor, în  singurătatea munților, unde norii se scutură de ninsoare.

Mărturisesc că nu e rău deloc și realizez că uneori putem iubi ce nu iubim în  fapt deloc.

Când vine vorba însă de sporturile iernii,  dorința mea sau mai degrabă lipsa dorinței de adrenalină, mă face imuna la plăcerile iernii, la alunecatul cu sania sau cu schiurile pe pârtii de speranță.

Si totuși îmi place sa patinez.

In copilărie, alunecam pe gheața și prin viată către maturitate, fără teamă.

Apoi… nu știu ce s-a întâmplat cu mine și cu speranța, caci au trecut ani, nu unul, doi, ci douăzeci aproape, fără ca eu sa mă mai urc pe patine.

Apoi însuflețită de copilul meu și dorința sa de a patina, m-am urcat pe patine din nou.

Întâi cu teama, apoi cu curaj, din ce în  ce mai mult curaj.

Alunecând pe patine, m-am trezit din nou copil sau am trezit la viață copilul din mine ce în  fapt nu s-a pierdut niciodată, ci doar s-a ascuns cumva prin maturitate.

De mână cu copilul meu, care, așa ca într-o poveste, invers decât în  viată, m-a protejat, am prins curaj și am reînceput sa trăiesc mirajul alunecării pe gheață, în  iarna, către unde…?  Către lumina, pasiune, fericire, dezmorțită din amorțeala mea de zi cu zi, în  seara de Crăciun, ca într-o sărbătoare a simțurilor, reușind să ignor masa de oameni care aluneca și ea peste tot în  jurul meu.

Am fost singură pe un patinoar plin ochi simțindu-mă atât de bine.

Ca și când as fi înotat prin zăpadă, printre fulgii ce începuseră să cadă, așa ca pentru mine, câte unul, câte doi, având revelația că dacă iubesc marea și apa, probabil că undeva în  subconștient iubesc apa în  orice forma a ei, fie ea și sub forma înghețata a unui patinoar.

Alunecând printre valuri sau pe gheata, alunecând și pierzând noțiunea timpului care trece, dincolo de grija zilei de mâine și de probleme, printre zburdalnicii copii, neînfricați ce cad și se ridica, mereu și mereu, simt ca pe undeva cel mai mult de la ei am avea de învățat și ca în  loc sa le frângem zborul, așezând-i mereu și mereu la locul lor, mai degrabă ar trebui sa ne deschidem și noi, cei mari, aripile și sa ne avântam către ce ne dorim de fapt, fără a ne teme.

Pentru ca așa cum zicea Octavian Paler în  cartea sa “Calomnii mitologice” :

“…. orice înțelepciune înțeleasă ca o grijă de a nu dori ceva “peste măsură”, de a nu visa “prea mult”, adică “fără măsura”, ar trebui sa ne pună pe gânduri. “