Jurnal de carantină-Apartenență
April 28, 2020
Carantina aceasta nu a schimbat prea mult din existența mea singuratică. Nu îmi provoacă suferință, nici plictiseală, nu mă simt prizonieră în propria-mi viață, neputincioasă, exilată, abandonată.
Viața mea, oricum, cam așa era și înainte de carantină.
Vorba celor ce ne fac să râdem:
Atunci când realizezi că stilul tău de viață se cheamă carantină.
Cam așa e.
Însă ceva grav tot s-a întâmplat.
Nu pot merge în natură și natura este cea care mă face să trăiesc cu adevărat.
Susurul apei, cântecul păsării, foșnetul frunzei, toate îmi dau acel sentiment de apartență, de acasă. Acolo, în miez de pădure, mă simt vie, mai vie ca niciodată.
Cu distanțarea socială aproape că mă identific, cu distanțarea de natură nu pot și nu vreau a mă identifica vreodată.
Mă ține departe de oameni și nu voi suferi. Nu departe de toți, departe de mulți. Dar ia-mi posibilitatea de a respira proaspătul aer al naturii și mi-au amorțit simțurile. Sunt moartă atunci, o moartă vie.
Lumea, așa cum era, se va sfârși.
Dar cum era lumea pe care o știam?
Era o proiecție a minții noastre.
În fapt lumea, așa cum o știm, se sfârșește în fiecare zi ce trece.
Se sfârșește cu fiecare schimbare, cu fiecare minciună spusă sau descoperită, cu fiecare realizare sau eșec, cu fiecare naștere sau moarte.
Lumea, așa cum o știm, se sfârșește și pentru că noi o percepem altfel cu fiecare zi ce trece, cu fiecare schimbare din noi.
Lumea, așa cum ne-o imaginăm a fi, se sfârșește mereu și, din fericire, renaște mereu.