Arta subtilă a disperării

Cu o traducere aproximativă, cartea Arta subtilă a disperării. O carte despre speranță,  de Mark Manson, pe numele său original Everything is F*cked. A Book about Hope, mi s-a părut mai profundă decât predecesoarea sa Arta subtilă a nepăsării -The Subtle Art of not Givig a Fuck.

Îi urmăresc de ceva vreme scrierile lui Mark Manson pe blogul său  Mark Manson Blog, iar ce scrie mi se pare interesant și de luat în seamă.

Cartea mai sus menționată este despre viață în esența sa. Nu, nu e o carte de tip self-help, ci o carte ce pune pe gânduri.

Facil de citit, nu foarte ușor de digerat sau de acceptat pentru mulți, cartea este, după părerea mea, nicidecum de ignorat.

Ea pleacă de la ideea că viața noastră întreagă nu facem altceva decât să evităm adevărul inconfortabil cum că existăm pentru scurt timp, într-un univers căruia puțin îi pasă de noi sau de micile noastre nevoi ce par esențiale pentru noi, că de fapt existența noastră nu are nici un sens, adevăr ce este alungat din mintea multora dintre noi, pentru că pur și simplu refuzăm a vedea ce nu se potrivește preconcepțiilor noastre.

Poate și prin prisma faptului că refuzăm să vedem evidentul, noi, oamenii avem nevoie de speranță că avem un sens în această viață și am da orice pentru a-i face simțită prezența. Când i-o simțim, ne amăgim, în fapt.

Ca să putem spera trebuie să simțim:

•  că există un viitor mai bun;
• că avem control asupra propriilor vieți;
• că sunt oameni care împărtășesc valorile noastre și ne susțin.

Însă, cele trei elemente nu prea pot exista în viețile multora dintre noi, cel puțin nu toate trei [n același timp.

Mașina conștiinței noastre, cum spune autorul, ar putea fi condusă de unul dintre cei doi călători ai săi  Creierul ce Gândește sau Creierul Emoției, cel ce gândește fiind calculat și rațional, celălat fiind instinctiv și intuitiv.

Naiv, ne imaginăm că mașina e condusă de Creierul care Gândește, dar amarnic ne înșelăm căci cel mai adesea mașina conștiinței noastre este condusă de Creierul Emoției.

Astfel, nu e greu să ne explicăm derapajele noastre frecvente.

Dacă am fi conduși de Creierul ce Gândește nu am fi atât de încrâncenați, am cântări logic și nu am lua totul atât de personal, în multe din situațiile vieții.

Și desigur, deciziile noastre altele ar fi.

Din perspectiva autorului, negarea Creierului Emoției duce la o amorțire a sa în raport cu lumea înconjurătoare în vreme ce negarea Creierului care Gândește duce la impulsivitate și egoism.

Nevoia de speranță și de negare a lipsei de sens au dus, de-a lungul timpului, la nașterea mai multor tipuri de religii:

• religii spirituale– care își extrag speranța din credința în supranatural- creștinism, iudaism, animism, islamism, etc;
• religii ideologice – care își extrag speranța din lumea naturală- capitalism, comunism, liberalism, fascism, veganism, etc;
• religii interpersonale – care își extrag speranța din prezența altor oameni – iubire romantică, pentru copii, celebrități, lideri, etc.

În viziunea autorului nu există atei căci fiecare aderă la un fel de religie, în speranța de a găsi răspunsuri la întrebări fără răspuns.

Oamenii caută fie să obțină salvare eternă, un loc VIP în secțiunea Rai, fie banii înapoi, în funcție de religia îmbrățișată.

Autorul scrie în carte despre idei ale oamenilor de știință sau ale filozofilor, fie la nivel metaforic fie la nivel real.

Astfel, vorbește de legile emoției,  ale lui Newton, într-un univers imaginat, romanțează viața lui Nietzche pentru a pune accent pe anumite dintre zicerile sale, vorbește despre Kant și filozofia sa de a nu trata pe nimeni ca pe o cale de a atinge ceva, ci doar ca pe un scop final.

Nietzche dezvolta ideea că moralitatea umană este de 2 feluri – de stâpân și de sclav.
Oamenii și-au creat un mod de gândire în ambele mentalități astfel cei cu mentalitate de sclav cred că suferința le va aduce o meritoasă recompensă în vreme ce cei cu mentalitate de conducător cred că merită ce au pentru că au reușit ce au reușit, ignorând faptul că uneori ce au reușit, nu este tocmai al lor merit ci se datorează unor oportunități.

Tot Nietzsche vorbește de acel Amor Fati- Iubește ceea ce ai, cu alte cuvinte nu spera la nimic, mulțumește-te cu ce ai.

Nietzsche nu il ucide pe dumnezeu, cu binecunoscutele sale vorbe, ci iterează faptul că ne-am inventat zei și am renunțat la ei fără a pune altceva în loc. Ucigând mental zeii, fără a pune altceva în loc, ne-am pus noi în locul lor.

Manson vorbește și de faptul că cu cât au mai multe oportunități, bunuri și o viață mai simplă cu atât oamenii sunt mai nemulțumiți, că a avea o varietate mare de alegeri nu înseamnă în fapt libertate.

Și desigur e greșit ce ne-am imaginat, că dându-le oamenilor informație, aceasta îi va deștepta. Oamenii, gândind cu Creierul Emoțional, din multitudinea de informații pusă la dispoziție prin intermediul internetului, nu vor căuta adevărul inconfortabil sau să îl înțeleagă, ci vor căuta doar acele informații care să le întărească convingerile prestabilite, indiferent cât de false sunt.

De aici explicația proliferării, fără margini, în on line, a falselor informații, a teoriilor conspirațiilor și a altor elemente ce pentru cei ce aderă la ele devin profesiune de credință, în vreme ce pentru cei ce înțeleg câte ceva din lumea asta, stârnesc hohote de râs.

Am citit undeva că această carte nu are coerență întrucât se trece de la Nietzsche la  pericolul inteligenței artificiale, însă eu nu sunt de acord.

Nu e deloc întâmplătoare mențiunea la acestă temere și legătura cu marele filozof.

Autorul spune, în carte, că probabil acea Religie Finală menționată de Nietszche, care se află între bine și rău, ar putea fi cea care se referă la Inteligența Artificială (noul zeu de preaslăvit).

Când Nietzsche a spus că dumnezeu a murit, temându-se că nu există nimic în loc, poate pe undeva a întrezârit, așa cum și autorul menționează, apariția altor zei.

Aceia până la un punct pot fi oamenii  ce se cred zei, ușor de depisat de exemplu în anumite țări unde sunt pictați prin biserici, în viață fiind. (spoiler alert -in Romania).

Însă cum știința a avansat și inteligența artificială a fost creată, poate ar fi cazul  să sperăm că aceasta va fi prietenoasă cu noi, ea reprezentând noii zei, mult mai reali decât cei inventați de mintea umană în trecut și mult mai puternici decât oamenii ce se cred zei.

Pentru că, o dată creată, inteligența artificială ar putea proiecta programe mai bune decât realizăm noi, și implicit inteligență artificială mai bună decăt cea creată de noi.

Și atunci ar trebui să ne temem.

Am regăsit concepte, în cartea lui Mark Manson, pe care le-am întâlnit și în alte cărți cum ar fi, spre exemplu, cele scrise de  Yuval Noah Harari sau de Michio Kaku,

Harari prezintă, asemeni lui Manson, însă într-un mod mai amplu, mai complex, o  istorie a umanității, ajungând apoi să își pună întrebări cu privire la viitor, în special cu privire la inteligența artificială,

Kaku fiind mai degrabă un fizician futurist  se referă mai mult la viitor, previzionând ce ar putea fi în viitorul apropriat și îndepărtat.

Revenind la cartea lui Mark Manson, aceasta se încheie cu o pledoarie pentru speranță, o pledoarie distorsionată într-un fel, întrucât este vorba mai mult despre speranța că vom îmbrățișa adevărul incofortabil pănă la urmă, oricât de greu ne ar fi.

Dacă această speranță se împlinește, omul va reuși a vedea cât de insignifiant este în raport cu universul și nu se va mai crede stâpân absolut.

Recomand cartea celor ce nu încetează să își pună întrebări, celor ce nu se mulțumesc cu puțin, celor ce se vor liberi în adevăratul sens al cuvântului.

Las un citat din carte, aici, ca încheiere.

Nu știu dacă este convingător, dar cu siguranță reflectă un adevăr.

“Libertatea însăși cere disconfort.”

 Mark Manson, Everything is Fucked