Budapesta si cuvantul renascut
March 5, 2018
Nu am mai putut scrie. Cuvintele s-au pierdut în neant, incapabile să își mai adjudece putința de a atinge.
Incapabile a-și da drumul libere pe culoare existențiale, cuvintele s-au răzvrătit prin muțenie.
M-am trezit singură, fără să pot să mai visez, să creez, să privesc către un mâine viu.
Mi-am trăit clipa, dar nu în felul descris atât de fascinant de Eckhart Tolle, ci prin acceptarea propriei mele neputințe.
Am existat luni întregi, fără a mai simți zvâcnetul nesperat al dorinței de a mă exprima în vreun fel.
M-am simțit înfrântă tocmai de cuvântul pe care l-am iubit atât de mult, nemaiputând înțelege diferența dintre importanța sau lipsa de importanță a lui.
Și iată că Budapesta a reînviat în mine dorința de a scrie.
Nu Viena, pe străzile căreia mi-am petrecut mai multe zile, dar pe străzile căreia, spre deosebire de alți ani, mi-am simțit umerii apăsați de multitudinea de ani, inima împietrită și vorba zbârcită, ci Budapesta unde am trăit din plin câteva ore cât o viață.
M-am reîntâlnit cu Budapesta într-o dimineață de primăvară cu parfum de iarnă. Doar păsările își cântau concertul primăvăratic de parcă se uitaseră în calendar și nu mai aveau răbdare a aștepta primăvara astronomică. Budapesta era acoperită de o pătură subțire de alb în special prin parcuri.
Mi-am început periplul din apropiere de roata numită “Ochiul Budapestei”, acea roata imensă de unde se poate admira centrul orașului.
Mi s-a părut că mă rătăcesc, când, de fapt, în acele momente mă regăsisem. Am trecut podul Elisabeta (Erzsébet híd) cu doința de a urca la Citadela Budapestei. Dar întâi pașii m-au purtat prin parcul unde se află statuia împărătesei Sissi ( Elisabeta) și pentru câteva minute am stat să o contemplu. Câteva raze de soare mă încălzeau timid, într-o dimineață geroasă, dar atât de călduroasă pentru mine.
Apoi am urcat dealul, încet, ca un om bătrân ce mă simțeam, și din ce în ce mai rapid, de parcă dintr-o dată anii se pierduseră la baza dealului și sentimentele renășteau unul câte unul.
Ajunsă la Statuia Libertății am admirat Dunărea nestingherită în curgerea ei diafană. Ceața se ridica încet, încet în zare ca pentru a-mi permite să văd dincolo de întuneric, prezent și amintire.
M-am jucat cu telefonul încercând să surprind câteva instantanee pe care însă mintea mea le înmagazina avidă pe de-a întregul și pentru totdeauna.
Am stat câteva clipe pentru ca apoi să cobor spre podul Libertății, pe lângă Băile Gellert. În nări se amesteca parfum de iarnă și de Dunăre cu mirosul băilor ce răzbătea dincolo de zidurile unei clădiri maiestoase.
Sissi
Dunare
Spre Citadela
Dunare
Dunare
Dunare si Podul Elisabeta
Dunare
Statuia Libertatii
Podul Libertatii
Podul Libertatii
Dunare
Am vrut să trec podul Libertății, dar parcă m-am simțit nepregătită cu adevărat pentru libertate și am ales să rămân în Buda pentru a trece spre Pesta mai târziu.
Zâmbind, am mers pe mal de Dunăre admirând peisajul și în singurătate simțindu-mă mai puțin singură ca niciodată.
Nesingura singurătate îmi era plăcut tulburată de tineri ce alergau pentru sănătate în geroasa dimineață.
M-am oprit să admir statuile de comemorare a erorilor Ungariei din Primul Război Mondial, statui realizate de sculptorii Kisfaludi Strobl Zsigmond si Orban Antal in 1920 gândindu-mă dacă să urc dealurile din nou spre biserica Matyas.
Nu am făcut-o însă, alegând să trec spre Pesta pe Podul cu Lanțuri.
Multă lume pe acel pod, scoțându-mă din nesingurătate și făcându-mă pentru scurt timp să mă simt stingheră.
Apoi m-am oprit la mal de Dunăre pe o bancă și m-am simțit mai puțin stingheră ca niciodată ca și când aș fi fost o statuie construită acolo sau o fărâmă de nisip de pe țărm ce avea să fie spălată de ape pentru eternitate.
M-am ridicat, într-un târziu, pentru a nu pierde timp prețios și am mers spre podul Margareta, unul dintre cele mai vechi poduri din Budapesta.
Am trecut pe lângă pantofii de pe malul Dunării, realizați de sculptorul Gyula Pauer, în memoria oamenilor uciși de fasciștii de la Crucea cu Săgeți, în al doilea război mondial. De fiecare dată simt că se rupe ceva în mine, atunci când trec pe acolo, că spiritele celor morți nevinovați mă îmbrățișează făcând lacrima să curgă.
Parlamentul este una dintre cele mai spectaculoase clădiri pe care le-am văzut. Am trecut pe lângă el admirându-i fiecare bucățică.
Nu m-am oprit însă, pentru că timpul îmi era limitat și îmi doream nespus să pășesc pe podul și pe insula Margareta, pod și insulă ce poartă numele drag al mamei mele.
Insula îmi aduce aminte de tinerețe, de prima întâlnire cu Budapesta și de copilăria copilului meu, de acel moment când vorba mea l-a rănit. Două amintiri ce disonant îmi izbesc mintea. Una îmi produce o enormă bucurie alta o extremă durere. Nu pot întoarce timpul înapoi, trăiesc clipa și atât.
M-am reîntors spre Podul cu Lanțuri înconjurând Parlamentul pentru a-l admira în totalitate.
Am trecut pe lângă catedrala dragă mie, Bazilica Sf. Ștefan, fără a intra însă, admirându-i din exterior splendoarea.
Am mers până nu mi-am mai simțit picioarele spre locul în care aveam să îl întâlnesc pe omul meu. Apoi…
Mergem ținându-ne de mână prin orașul pe care îl iubesc și timpul încetează să existe pentru mine. Picioarele nu mă mai dor. Sunt fericită. Am senzația că nu mergem, ci alunecăm. Alunecăm dincolo de neputință, de haos și de dureri către o lume mai bună.
Vorbim puțin, râdem mult, ne regăsim printre străduțe vechi ca însăși existența. În centrul Budapestei, printre străzi înzăpezite, regăsesc toată primăvara pe care simțeam nevoia să o simt.
Vorbim cu copila noastră dragă, așezați pe o bancă la mal de apă, admirând pescărușii și toată libertatea lor. Vocea ei se amestecă cu vocea apei și totul se transformă în cel mai frumos cântec de iubire existent vreodată.
Ne îndreptăm spre casă. Am creat amintiri. Am trăit cât o viață.
Iubesc, trăiesc și pășesc cu încredere către un mâine, ce nu știu ce va să îmi ofere, dinspre acest azi ce mi-a fost oferit ca cel mai frumos mărțișor din Univers.
Vorba doare, doare cât o palmă sau mai mult, am aflat asta de la copilul meu și am realizat că o vorbă poate anula toate faptele bune dintr-o viață.
Cuvântul doare și el nespus de mult și dacă înainte credeam că el este capabil a descrie, fără a se identifica cu noi, astăzi știu că nu există cuvânt neimportant, că orice rostim sau scriem înseamnă fărâmă din ființa noastră și așterne sentimente prin viu grai, pe foi de hârtie sau în spațiul etern virtual.
Voi încerca a nu mai rosti vorbe fără fundament. Cât despre scrisul cuvânt, el îmi va fi legământ de sinceritate. Pentru că noi suntem definiți de cuvânt, vorbă și faptă. Totul se săvârșește într-un întreg ale cărui părți nu trebuie să fie în disonanță.
Budapesta a făcut posibilă renașterea cuvântului, eliberarea lui din închisori de întuneric.
Alunecă cuvântule, precum Dunărea, prin existență! Spală durerea, alungă tăcerea și nu te opri niciodată! Pentru că la fel ca fluviul și tu poți fi nemurire.
