Cărți ca terapie
February 25, 2012
Citesc deopotrivă “Istanbul” al lui Orhan Pamuk, “Romancierul naiv și sentimental” de același autor și “Ușa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu.
Trec de la o carte la alta, permițând-mi astfel să pătrund, ca un privilegiat al sorții, în adâncul complexelor minți ale scriitorilor și căutând să înțeleg gândurile celor ce le-au așternut cândva pe hârtie.
Mă întreb dacă greșim fiindcă, atunci când scriem, pomenim de cărțile citite.
Spunea Gabriel Liiceanu, că, făcând asta, cădem în păcatul de a nu mai fi autentici și de a ne da erudiți. Poate are dreptate. Eu nu o fac pentru a încerca să par erudită, o fac pentru că simt că trebuie să vorbesc despre emoția stârnită de citirea anumitor cărți.
Orhan Pamuk spunea că greșim identificând în romane personajul cu autorul sau neidentificând-l deloc cu el însuși nici măcar in autobiografii.
Când am citit “Muzeul inocentei” de Orhan Pamuk am căzut și eu în păcatul identificării autorului cu personajul.
Citind “Romancierul naiv si sentimental” înțeleg că m-am înșelat.
Dar mărturisesc că am știut întotdeauna că cel ce scrie nu poate face abstracție de sine atunci când scrie și că sigur în rândurile așternute își fac simțite prezența emoțiile autorului îmbrăcând diverse personaje.
În Orhan Pamuk găsesc o versatilitate cum rareori am găsit la alți actori ai scenei scrisului.
Autorul scrie genuri diverse de carte- ficțiune “Muzeul inocentei” , autobiografie “Istanbul” sau eseu “Romancierul naiv si sentimental”.
Pe Gabriel Liiceanu l-am descoperit citind “Ușa interzisa” (oare de ce tot ce include cuvântul interzis, mă atrage atât de tare?), carte pe care o citesc fascinată.
Și l-am respectat pentru cuvântul pe care mi l-a oferit.
Cartea este un amestec de amintiri, de sentimente, de povești despre cei ce au fost și despre cei ce sunt, despre cărți si despre oameni, despre istorie și despre prezent, despre umanitate și non umanitate.
Cartea ca terapie, o prezintă Gabriel Liiceanu și nu pot să nu fie întru totul de acord.
A citi este terapie la fel cum este și a scrie, a așterne undeva tot ceea ce simți, ceea ce vezi cu ochi de suflet mai degrabă decât cu ochi de minte.
Lipsa cărților descumpănește existența. Fără carte, nu pot să îmi imaginez viața.
Descătușarea, eliberarea de emoție, cunoașterea profundă a eului tău și a celui ce se dezvăluie ție nu se face prin vorba din spatele măștii, în întâlniri oficiale sau sub ploaie de sentimente ascunse de rigorile existențiale, ci de cele mai multe ori în singurătate, în pagină de carte.
