Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Carti

carte

Citesc deopotrivă “Istanbul” al lui Orhan Pamuk, “Romancierul naiv si sentimental” de același autor si “Ușa interzisa” a lui Gabriel Liiceanu.

Pentru ca am o perioada oarecum mai libera la muncile mele, care de cele mai multe ori îmi fura plăcerea de a citi si pentru ca televizorul nu mă mai tentează de multa vreme, trec de la o carte la alta căutând sa pătrund in gândurile celor ce le-au așternut cândva pe hârtie, permițând-mi astfel sa număr secundele dintr-un minut al mintilor lor complexe.

Mă întreb daca greșim fiindcă atunci când scriem pomenim de cărțile citite așa cum spune Liiceanu, cazând in păcatul de a nu mai fi autentici si de a ne da erudiți sau daca așa cum spune Pamuk, greșim identificând in roman personajul cu autorul sau neidentificând-l deloc cu el însuși nici măcar in autobiografii.

Poate ar fi mai bine, pentru a nu cădea in păcatul copierii emoției celor ce scriu cu adevărat, valorilor ce nicicând nu vor fi egalate, sa facem cum spunea Nietzsche si anume sa ne retragem in camere de singurătăți fără a mai citi deloc, sau poate ar fi mai bine ca noi cei fără talent adevărat sa nu mai scriem nici un rând.

Dar nu mă pot opri din citit de parca am ajuns la aproape 40 de ani, pierzând mai bine de 10 in literatura tehnica in care nu m-am regăsit deloc, avida de cunoaștere, de literatura, ca o adolescenta la care dorința ii joaca feste.

Si așa cum nu mă pot opri din citit, simt ca trebuie sa si scriu, ca pentru a mă defini pe mine însămi, in același fel. Pentru ca zile întregi, in care programez arid cu gândurile la frazele scrise ale celor pe care ii iubesc, zile întregi la munca aruncata in terminologia matematica a ceea ce trebuie sa făptuiesc fără sa vreau cu adevărat, simt ca daca n-as avea cartea sau cuvântul n-as avea nimic, ca este singurul lucru care mă tine cumva pe linia de plutire.

Când am citit “Muzeul inocentei” de Orhan Pamuk am căzut si eu in păcatul de a crede ca el, autorul este cumva infiltrat in povestea narata.

Citind “Romancierul naiv si sentimental” înțeleg ca nu este așa si asta pentru ca, deși nu sunt un cititor naiv, nu sunt nici sentimental-reflexiv, găsindu-mă ca de obicei undeva la mijloc, căutând sa îmi formez propriile-mi opinii din vasta informație oferita de cei care știu.

Dar mărturisesc ca tot așa cum tot autorul spune, am știut întotdeauna ca cel ce scrie nu poate face abstracție de sine însuși atunci când scrie, adică sigur in rândurile așternute se regăsesc fragmente de simțire, de percepție senzoriala, de mod de a vedea Universul ale scriitorului.

Pe Gabriel Liiceanu l-am descoperit mai demult si recunosc ca încercând sa citesc Jurnalul de la Păltiniș nu am fost extrem de atrasa de scrierea domniei sale si m-am retras un pic, lăsând cartea deoparte pentru mai târziu.

Am citit însă multe cărți de Aurora Liiceanu care m-au fascinat si cumva am făcut greșeala de a-l judeca prin prisma a ceea ce am citit acolo.

Apoi l-am redescoperit pe Gabriel Liiceanu prin “Ușa interzisa” (oare de ce tot ce include cuvântul interzis, mă atrage atât de tare?), carte pe care o citesc fascinata.

Am descoperit in carte un om extrem de inteligent, dar in mare măsura si sensibil, care își pune întrebări la care poate sau nu sa își dea răspunsuri, un om  cu suișuri si coborâșuri, cu pasiuni puternice si cu judecați pe măsura acestora.

Și l-am iubit instantaneu pentru cuvântul pe care mi l-a oferit. Cartea se vrea un jurnal însă nu este tocmai un jurnal, ci un amestec de amintiri, de sentimente, de povesti despre cei ce au fost si despre cei ce sunt, despre cărți si despre oameni, despre istorie si despre prezent, despre umanitate si non umanitate.

De Orhan Pamuk eram deja pasionata si la el găsesc o versatilitate cum rareori am găsit la alți actori ai scenei scrisului si asta pentru ca reușește sa realizeze o scriere atât de diferita in fiecare carte a domniei sale de la obsesia dragostei in “Muzeul inocentei”  la descrierea unui oraș in autobiografia “Istanbul” si pana la povestea din povestea romanului din eseul “Romancierul naiv si sentimental”.

Cartea ca terapie, o prezinta Gabriel Liiceanu si nu este singurul, unul dintre cei ce a mai prezentat-o astfel a fost si Irvin Yalom.

Si cartea este o terapie, a citi este terapie si la fel este si a scrie, a așterne undeva tot ceea ce simți, ceea ce vezi cu ochi de suflet mai degrabă decât cu ochi de minte.

Si cred ca nu a citi sau a scrie este un surogat pentru viată ci mai degrabă lipsa cărților din zilele care trec descumpănește existenta.

Când citesc recenzie de carte mă înfiora câteodată la gândul ca cei ce n-au scris in viată lor un rând își permit sa comenteze vehement rândurile celor ce scriu ca profesiune, a celor care scriu de o viată.

De multe ori revolta mă cuprinde atât de tare încât mă întreb unde e dreptatea pe lume, pentru ca mai apoi sa înțeleg ca dreptatea sta tocmai in nedreptate si ca in libertatea cuvântului găsim tocmai posibilitatea de a face diferența.

Si daca suntem in stare o facem atunci suntem datori sa o facem.

Descătușarea, eliberarea de emoție, cunoașterea profunda adânca a eului tău si a celui ce se dezvăluie ție in pagina de carte nu se face prin vorba din spatele măștii, in întâlniri oficiale sau sub ploaie de sentimente ascunse de rigorile existențiale, ci de cele mai multe ori citind, citind, citind.

 

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share