Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Cărțile Jhumpei Lahiri

Inspir-expir, ca într-o sesiune mindfulness, de body scan.

Mă simt ca atunci când inspir profund și, dacă nu dau drumul aerului din piept, explodez.

Trebuie să expir.

Numai că îmi doresc să fac asta cu cuvinte.

Se spune că a citi se poate compara cu  a inspira, iar a scrie cu a expira.

Iar eu îmi doresc acum să dau drumul cuvintelor să alerge libere pe hârtie precum gândurile în minte.

Nu demult o ascultam pe Jhumpa Lahiri vorbind cu Ann Goldstein despre cărțile Elenei Ferrante .

Numai ce terminasem de citit tetralogia napoletană și sufeream de febra Ferrante, atât de acut, încât ascultam și citeam tot ce era de găsit pe internet despre scrierea autoarei.

Nu știam cine este Jhumpa Lahiri și în acel interviu am avut senzația că ea nu îi permite traducătoarei cărților Elenei Ferrante să vorbească.

Însă în același timp vorba ei calmă, vocea plăcută și profunzimea gândurilor sale, prezentate nouă, mă făceau să îmi doresc să o ascult și, mai mult, să aflu cine este ea.

Asemeni mie si ea se îndrăgostise de scrierea Elenei Ferrante și pasiunea cu care vorbea despre ea m-a făcut extrem de atentă.

Cred că astfel am aflat pentru întâia dată că Jhumpa învățase italiană din pasiune pentru această limbă și că se mutase în Italia pentru a trăi pe deplin experiența acestei limbi străine.

Jhumpa Lahiri este o scriitoare americană de origine bengaleză, dar nu una oarecare, ci câștigătoare a unui premiu Pullizer, foarte respectată și iubită în SUA, dar cunoscută în același timp pretutindeni în lume.

Nu mai e nevoie, cred, să spun că am plonjat cu curaj și înfrigurare, ca într-o adâncă mare, în scrierea ei, simțind că aveam să găsesc acolo comori neprețuite.

Am început cu Interpret de maladii care de altfel a luat si Premiul Pullizer si am continuat cu Porecla și cu Distanța dintre noi.

Am citit apoi și Unaccustomed Earth.

M-am trezit fascinată de scrierea autoarei.

Scrierea sa este despre cei ce își părăsesc locul de baștină spre a trăi în țări străine, căutând sa se acomodeze unor noi tradiții, fără a-și trăda însă propriile obiceiuri.

Sunt povești frumoase despre viată, cu multe învățăminte, despre dezrădăcinare și adaptare, despre familie și iubire, despre disperare și acceptare.

Narațiunea curge și, precum line, dar adânci râuri, te poartă spre deznodământ fără să te zdruncine tare, dar arătându-ți în curgerea lor peisaje năucitoare. Uneori câte un vârtej te coboară în străfunduri de ființă un pic, atât cât să îți taie respirația, dar țâșnești apoi spre luciu de apă limpede și îți continui alunecarea pe straniul râu, parcă mai viu ca niciodată.

Am aflat din interviuri și apoi din cartea sa In altre parole, despre pasiunea Jhumpei pentru limba italiană și povestea acestei iubiri m-a impresionat peste măsură. Autoarea numește această pasiune -dragoste neîmpărtășită-căci deși ea are nevoie de limba italiană, limba italiană nu are nevoie de ea.

Jhumpa s-a simțit atrasă de limba italiana din prima clipa când a întâlnit-o, într-o vizită a sa la Florenza, trăind acel il colpo di fulmine-dragoste la prima vedere.

Povestea sa despre relația ei cu limba italiana este o adevărată poveste de dragoste și asemeni oricărei povești de dragoste descrie freamătul și nesiguranța, încrederea și teama, eșecul și izbânda.
Totul se câștigă greu, pentru ca apoi să fie nevoie a fi întreținut, menținut, permanent îmbunătățit.

Toate par în opoziție, în poveste, dar nu sunt, totul este complementar, totul se îmbină perfect ca într-un uriaș puzzle.

Mă gândesc la ce spune ea, la regăsirea de sine într-o limbă străină, atunci când ești în imposibilitatea de a te mai regăsi în ceva, atunci când ceva lipsește în pofida faptului că aparent ai avea totul.

Și am simțit că îi înțeleg cuvintele într-o atât de mare măsură încât mă identificasem deja cu ele.

Citind-o pe Jhumpa, îmi doresc acut să pot și eu asemeni ei, să îmi depășesc limitele într-un fel, să mă reîntorc la acel eu, de care mă despart mereu, de fiecare data când trebuie să exist făcând acele lucruri ce nu mă reprezintă.

Dar să revin la scrierea autoarei.

Să îi citești rândurile despre relația sa cu italiana pare un privilegiu.

E ca și cum ți s-ar da voie să fii prezent în budoarul secret al unei mari iubiri, nu neapărat interzise, cât mai degrabă nu ușor de consumat, din cauza obstacolelor ce nu numai că nu îi împiedică însă împlinirea, dar par că o cresc în intensitate.

E o iubire, care, spre deosebire de multe din iubirile obișnuite, nu își pierde din savoare în timp, ci înflorește din ce în ce mai mult cu fiecare zi ce trece.

Mă regăsesc, după cum spuneam, în iubirea Jhumpei pentru italiana, fiind eu însămi îndrăgostita de aceasta limba de ani de zile.

Mă regăsesc în povestea ei cu înotul de jur împrejurul lacului pe care nu are curajul a-l traversa.

E o metaforă doar, dar asemeni scriitoarei nici eu nu am avut curajul a traversa lacul, mulțumindu-mă cu sigurele maluri, cu apa mai puțin adâncă, fără pericole, dar și fără extazul propriei reușite.

Ea a reușit să traverseze. Eu încă nu.

O citesc pe Jhumpa Lahiri și cu fiecare rând mă îndrăgostesc de scrierea ei tot mai mult.

Încărcat de sensibile înțelesuri ii este cuvântul și mă învăluie plăcut, la ceas târziu de seara, când dacă nu ar fi scrierea ei, poate singurătatea pe care uneori o simt, m-ar îngheța pe de-a întregul.

Am simțit și eu adesea că dacă n-ar exista cuvântul, m-aș destrăma, m-aș anihila, aș deveni practic inexistentă.

Cuvântul este cel ce mă menține în viață, așa cum spuneam în copilărie – într-o lume a mea clădită din petale de povești.  Și cuvântul a fost cel mai bun prieten al meu, mereu, pe întreg parcursul vieții mele.

Lumea reală, departe de a fi construită din petale de floare, dură, intransigentă și adesea incomprehensibilă își are și ea farmecul ei. Însă, pentru unii oameni, printre care mă aflu și eu, abrutizantă fiind, regăsirea de sine, chiar conștientizând apartenența de realitate, se face doar prin cuvânt.

Îmi doresc să scriu, să expir cuvântul născut atunci când am inspirat cuvintele scriitoarei.

Mi-ar plăcea să mă lepăd de metaforica haină a vechiului eu, asemeni ei, și să mă îmbrac în alta care să se confunde cu însăși pielea mea, să îmi vină perfect, fie și pe o perioadă limitată de timp.

Expir, într-o dimineață geroasă de iarnă. Aburul născut din cuvânt îmi dă iluzia unei scene pe care dansez, niciodată prea singură, pentru întâia dată sigură pe mine.

In alte cuvinte nu este doar o carte, este oxigenul dătător de viață din păduri necunoscute, dar întâmplător descoperite în căutarea lui acum.

Am fost norocoasă să o cunosc pe Jhumpa Lahiri, fie și prin cuvântul său sau mai degrabă tocmai de aceea.

Cuvântul său identificat cu viața, cu viața sa, a mea, a tuturor mi-a oferit un fel de identitate la care nu speram, dar la care visam poate dintotdeauna.

“Cosa significa una parola? E una vita? Mi pare alla fine, la stessa cosa.”

Pentru că ce semnifică cuvântul? O viață întreagă?  Dreptate are autoarea când spune că ar fi același lucru.

Viețile sunt asemănătoare cuvintelor, scrierilor, vieți ce dăinuie chiar dincolo de moarte, vieți ce impresionează, sau vieți ce nu pot transmite mai nimic. Cuvintele comunică, transmit, se identifică cu noi înșine și noi înșine ne identificăm cu ele.

Iubesc cuvântul mai mult decât voi iubi vreodată oamenii care nu îl iubesc. Pentru că doar prin cuvânt, viețile noastre se întrepătrund în acel fel unic si extraordinar. Fără cuvânt, fără comunicare, viețile noastre sunt bărci naufragiate la țărm de neputință.

Inspir, inspir cuvinte dorindu-mi să expir.

Uneori reușesc.

Alteori doar îmi țin respirația și cuvântul inspirat îmi pulsează în vene de prea-plin.

Și stiu sigur că e bine așa.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share