Cu fiecare zi mai aproape

Îmi place Irvin Yalom. Cu fiecare carte scrisa de el pe care am citit-o, m-am simțit parca mai vindecata, de parca m-ar fi primit in grupurile lui de terapie.

Nu știu daca acest post se vrea neapărat scris pentru a vorbi despre o carte si anume cartea domnului Irvin Yalom “Cu fiecare zi mai aproape” sau pur si simplu se vrea o înșiruire de sentimente izvorâte din ceea ce aceasta carte a semnificat pentru mine laolaltă cu toate sentimentele acumulate in vreme de durere sau in toata existenta.

Nu știu, pentru ca mie ca de obicei mi se întâmpla sa mi se alinieze cuvintele in minte pe măsura ce scriu si de acolo din minte izvorăsc contemplări, reflecții, amintiri, toate uneori așezate in acea ordine din gânduri despre care am mai vorbit pe blog.

“Cu fiecare zi mai aproape”- “Every Day Get a Little Closer” nu este o carte de ficțiune, este o carte izvorâta din realitate, deoarece ea este in fapt o psihoterapie întinsa pe o anumita perioada de timp, psihoterapie povestita in același timp de 2 participanți si anume psihoterapeut si pacient.

Citind aceasta carte si toate cărțile scrise de Irvin Yalom, nu m-am putut împiedica sa nu mă gândesc cat de norocoși trebuie sa fie cei care trăiesc într-o tara in care medicului ii pasa, măcar aparent.

Mă gândeam cum trebuie sa fie, ca bolnav fiind de cancer, sa ai șansa sa participi la acele grupuri de sprijin astfel încât sa poți sa “te vindeci de nevroze” așa cum însuși scriitorul spunea.

Mă gândeam la asta pentru ca apoi trezita la realitate sa vad, cu ochii mintii, umilința la care într-o tara a neputinței, sunt tratați pacienții bolnavi de boli terminale, sa vad cozile la uși de profesori ce își citesc întâi ziarul pe internet, bând impasibili dintr-o cafeluța, sa vad modul plin de impolitețe cu care aceștia se adresează unui om practic condamnat la neputința de a-l scuipa in fata, pentru ca pur si simplu nu are alta opțiune.

Însă acolo, in cărțile lui Yalom si in realitatea lui, totul este altfel.

E adevărat, este nevoie de bani, dar iată ca aceasta carte dovedește ca uneori omenia este mai presus de un eventual beneficiu material imediat.

Povestea este simpla, o femeie, scriitoare, care din cauza mintii ei complicate își pierduse talentul, ajunge sa facă psihoterapie de grup, ea neavând posibilități materiale pentru a acoperi o psihoterapie individuala.

Însă pentru ca psihoterapeutul realizează ca o astfel de psihoterapie nu ii va fi de folos pacientei lui si fiindcă își dorește mult sa o ajute, ii propune sa facă un troc, sa facă ședințe individuale de psihoterapie  in schimbul încercării fiecăruia de a scrie concluziile fiecărei ședințe urmând ca de abia după 6 luni fiecare dintre ei sa citească ce a scris celălalt.

In afara faptului ca, citind, am realizat diferența covârșitoare dintre 2 moduri de gândire, scrierea mă duce cu gândul la omenie, la diferențe si apropiere tocmai prin diferențe.

Îmi place foarte mult, modul absolut fascinant in care fiecare își exprima trăirile, modul in care fiecare își mărturisește dorințe si sentimente, neascunși după paravane convenționale.

Si cu fiecare zi mă simt tot mai aproape, mai aproape de a înțelege ca poate cel mai bine ar fi nu sa încercam sa ne transpunem in pielea celui de lângă noi ci sa îl acceptam fără a încerca întotdeauna sa îl si înțelegem.

Citind, îmi amintesc o alta carte a lui Irvin Yalom “The Gift of Therapy” in care povestește la un moment dat despre o femeie bolnava de cancer ce nu putea accepta o greșeala pe care o făcuse in trecut si anume, nu accepta faptul ca având un tata extrem de dur si de neînțeles de ea, îl lăsase sa plece dincolo fără împăcare.

Povestea este extrem de scurta si de trista. Ea își amintește un episod in care tatăl ei ducând-o la colegiu cu mașina, își manifesta indignarea tot drumul spunând ca pe margine de drum sunt numai mizerii, in timp ce ea, tânără femeie vedea numai pajiști înflorite.

L-a blamat atunci de vina de a nu putea vedea frumusețea din jur, pentru ca peste ani  sa realizeze, mergând pe același drum, singura cu mașina, ca de fapt pe partea șoferului drumul era plin de gunoaie, numai ca era prea târziu ca sa ii mai dea dreptate, caci el murise.

De aceea cred ca este bine sa încercam “sa vedem” si ce noi nu putem in fapt “vedea” si sa înțelegem ca uneori exista lucruri si dincolo de puterea noastră de percepție si asta înainte de a judeca, înainte de a fi prea târziu.

Dar sa revin la carte.

Citind-o am realizat ca uneori si oameni complicați, lipsiți de putere in bătaia vântului, copleșiți de angoase si îndoieli, oameni pe care societatea ii înlătura, pot fi plăcuți, ajutați, înțeleși, acceptați.

Am înțeles ceea ce am citit mai apoi pe un site de psihologie si anume ca uneori exact acele trăsături pe care le uram mai mult si mai mult la noi, ne dau acel farmec incontestabil care ne face unici.

Si cred ca trebuie sa ne bucuram de puterea ce ne-o conferă slăbiciunile noastre.

Citeam pe o recenzie ca pentru unii cartea poate părea plictisitoare.

Ei bine, pentru mine nu a fost plictisitoare nici o secunda, poate si fiindcă m-am regăsit cumva in personajul feminin din carte, poate fiindcă uneori mi-as dori ca si eu asemeni Ginniei sa fiu ascultata si înțeleasa, poate pentru ca mi-as dori sa am talent asemeni ei sau puterea de a spune lucrurile pe nume, de a împărtăși lumii, de a-mi striga uneori neputinta

Mi-a plăcut modul atât de autentic in care psihoterapeutul își povestește propriile simțiri, inclusiv atracția fizica pe care o simte uneori pentru ființa pierduta si ușor frigida de lângă el, in ciuda faptului ca știe ca soția sa urma sa ii fie cel mai critic, critic înainte de publicare.

De ce mi-a plăcut asta?

Pentru ca suntem ființe umane, copleșite uneori de sentimente contradictorii si de atracții interzise, însă ne este teama sa ne mărturisim chiar si noua simțirile, dorințele noastre fizice uneori, pentru ca eu visez sa trăiesc o libertatea mult mai mare de exprimare, pentru ca îmi doresc o lume mai libera de conveniente, care sa poată înțelege ca suntem supuși greșelii si ca niciodată nu vom fi perfecți in gândire si in fapta, ca uneori a ne admite noua înșine trăirile primare, ne poate elibera si transpune pe planuri superioare.

Așa cred eu.

Nu, nu știu sa fac recenzii la cărți, pentru ca nu știu vorbi de ele decât prin prisma a ceea ce simt eu despre ele.

Si totuși, ținând cont ca tocmai defectele noastre ne fac uneori interesanți, admit ca interesanta sau nu, sunt copleșita ca orice introvertit autentic, așa cum Octavian Paler spunea, de dorința de a înțelege  si de a vedea numai prin prisma obsesivului EU.

Însă chiar si așa, aceasta carte, o recomand tuturor celor care vor sa se vindece de neputința, celor care la un moment dat se simt blocați in propria ființa.

Cartea poate oferi, daca cel ce o citește are puterea de a “se deschide către ea”, toata psihoterapia necesara in exact același fel in care acele cărți de studiu … fără profesor  iți pot oferi sprijinul de a învață o limba străină sau orice altceva cu condiția ca tu, omul sa vrei asta, sa fii suficient de autodidact, pentru a pătrunde taine, împărtășite prin litera si nu prin cuvânt rostit.

Uneori nu este simplu.

Însă dificultățile însele ne ajută să găsim căi către simplitate.  Și succesul rezidă în căutare.