Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Helen Keller

Helen Keller

Pe Helen Keller am întâlnit-o virtual într-una dintre căutările mele de pe net.

Scriitoarea surdă și oarbă ce a reușit să simtă atât de mult, în ciuda handicapului său, m-a făcut să îmi doresc a-i cunoaște povestea și a-i citi scrierea.

“The best and most beautiful things in the world cannot be seen or even touched. They must be felt within the heart.”

Si pentru ca Helen Keller scrie simțind cred eu, ca la fel se si citește cu toate simțurile alerte, ca pentru a înțelege emoția dintre rânduri.

Si cei ce au putut simți, au făcut-o.

Am citit din scrierea acestei minunate femei si mărturisesc ca am rămas uimita de bucuria cu care in ciuda faptului ca nu putea auzi sau vedea a putut sa “audă” vorbele unui întreg Univers si sa “vadă” frumusețea pe care noi cei care avem capacitatea de a vedea o ignoram.

“Let pessimism once take hold of the mind, and life is all topsy-turvy, all vanity and vexation of  spirit. There is no cure for individual or social disorder, except in forgetfulness and annihilation.“Let us eat, drink and be merry,” says the pessimist, “for to-morrow we die.” If I regarded my life from the point of view of the pessimist, I should be undone. I should seek in vain for the light that does not visit my eyes and the music that does not ring in my ears. I should beg night and day and never be satisfied. I should sit apart in awful solitude, a prey to fear and despair. But since I consider it a duty to myself and to others to be happy, I escape a misery worse than any physical deprivation”

Citindu-i rândurile am realizat ca toate tristețile ce mă înconjoară uneori sunt cauzate probabil de superficialitate si ignoranta, pentru ca altfel cum as putea sa îmi explic lacrima in fata zâmbetului acestei miraculoase femei.

Sa trăiești ani întregi neînțeles, după ce o boala inexplicabila ti-a furat capacitatea de a vedea, de a auzi si de a grai vorba al cărui sunet nu l-ai putut pătrunde, sa simți cum ai dori sa iți exprimi gânduri ce iți macină fruntea si sa nu poți sa o faci, pentru ca apoi sa descoperi ca lumea are sens, trebuie sa fie fascinant.

Dar dincolo de fascinație, de uimitoarea poveste a acestei femei transpusa in nenumărate filme, ceea ce poate nu se vede in  joc de  personaj, este fără îndoiala dorința ei fără margini de cunoaștere, dorința de a ieși din bezna, de a crea valoare, dorința căreia i se alătura strădania dusa pana la extenuare a unui dascăl prieten, Anne Sullivan.

Dar spuneți-mi mie in azi cați dintre noi avem dorința de a ieși din “bezna”?

Pentru cați oare dintre noi “lumina” mai înseamnă valoarea data de cunoaștere?

Si la cați dintre cei de azi le tresaltă inima de bucurie pentru ca au șansa de a învață de la cineva sau de a instrui pe cineva, de a mai citi o carte, de a mai asculta o data o simfonie, ale cărei note creează senzația de permanenta schimbare, așa cum Octavian Paler o spunea in “Viată pe un peron”, ori de cate ori o asculți, veche fiind si in același timp mereu noua, contopindu-se timid cu propria-ti schimbare cauzata de trecerea timpului?

Si cați dintre dascălii de azi sunt dascăl om, dascăl prieten?

Eu cred ca noi suntem mai orbi decât Helen a fost in viată ei întreaga si putem auzi mai puține acorduri de simfonie decât a fost ea capabila a înțelege chiar si fără sa audă.

De ce acum? De ce acum am simțit ca am “făcut cunoștința” cu o minune?

De ce acum am răsfoit cărțile ei cu ochii plin de lacrimi, de ce am fost atât de impresionata?

De ce azi am înțeles mai mult ca ieri?

Nu, nu pentru ca m-am deșteptat am simțit asta si nici fiindcă, neîncepând-mi in inima, sentimentele s-au revărsat peste tot ce puteau ele cuprinde asemeni unui fluviu ieșit din matca, ci pentru ca, atunci când ceva s-a rupt din mine, când mama mi-a dat drumul la mana si a plecat, bucăți sângerânde din mine s-au cerut vindecate.

A fost o vreme când am orbit asemeni Helenei si n-am mai putut vedea cat de frumoasa poate fi aceasta lume, a fost o vreme când n-am mai putut auzi nici măcar glasul copilului meu.

Cunoașterea mi-a dat putere sa îmi încep procesul de vindecare.

In acest proces am cunoscut oameni fascinanți, cărți uimitor scrise si muzica covârșitoare.

Am reînceput sa vad, sa aud si sa simt.

Cunoașterea mi-a dăruit-o pe Helen.

Împreună cu Helen am reînvățat ca optimismul nu este numai un cuvânt aruncat in dicționar.

Si daca ea a putut sa își depășească condiția, chiar lipsita fiind de vedere sau de auz pentru întreaga viată, eu de ce nu as putea sa reîncep sa “vad” si sa “aud”?

De ce nu as reîncepe sa trăiesc,  sa visez si sa sper?

Pentru ca:

“When one door of happiness closes, another opens; but often we look so long at the closed door that we do not see the one which has been opened for us.”

O pretuiesc pe Helen Keller si vreau sa sper ca niciodata nu voi mai cadea in pacatul de a-i uita invataturile. Pentru ca ele merita sa ramana adanc incrustate in memoria tuturor celor care la un anumit moment au decis sa traiasca.

“Security is mostly a superstition. It does not exist in nature…. Life is either a daring adventure or nothing.”

“No pessimist ever discovered the secret of the stars or sailed an uncharted land, or opened a new doorway for the human spirit”

“Never bend your head. Hold it high. Look the world straight in the eye”

Helen Keller

Share

One Reply to “Helen Keller”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal