Flori, zăpadă și casa copilăriei

“Flori ce își înălțau chipul spre soare,

Sute de flori, mii de flori,

Te-ai născut între ele

În acea casa ce se numea paradis.”

Cam așa scriam în anii 90, când cochetam cu maturitatea, având încă vagi zvâcniri de adolescentă și când nu mă desprinsesem de tot de copilărie, referindu-mă la casa dragilor mei bunici.

Acea casa ce respira frumusețe într-un năucitor spectacol de culoare și parfumuri de flori. Ceea ce n-am spus atunci, la ani de adolescență, era povestea grădinii casei bunicilor mei când iarna ningea peste ea.

Dar acum, mai bine de 20 de ani mai târziu, când ninsoarea cade ca în poveste peste bătrânul nostru oraș, mi-am amintit.

Mi-am amintit  de mirosul de copilărie iarna, de culoarele pe care bunicul le făcea prin curte cu lopata lui bătrâna ca și el, ridicând astfel în părți impozante ziduri de zăpadă ce mie îmi făceau atunci impresia că vor atinge cerul.

Mi-am amintit cum mă trânteam în zăpadă, cum făceam îngeri, cum lipsita de orice grijă și înconjurata de iubirea bunicilor mei, trăiam mai mult decât am trăit vreodată după aceea.

Ieri pentru câteva momente, când printre fulgii alb-albăstrui de zăpadă am fost  din nou copil și când trântita în mormanele pufoase și reci de nea ce în răceala lor deveneau fierbinți atingându-mă,  încălzind-mi trupul ca o noapte de dragoste, mi-am amintit de căldura pe care o primeam în copilărie, de adevărul palmei bunicului ce îmi mângâia fruntea, de înțelegerea lui, de povețe și de nemărginita lui iubire.

Și am înțeles că mi se poate întâmpla și mie ca acolo în zăpadă, printre fulgi rătăcitori picurând răzleți, nehotărâți dintr-un cer alb ca inocenta de copil, sa trăiesc clipa fără grija zilei de mâine, fără durerile nimicitoare ale trecutului, ale dispariției, fără dorințe neîmplinite, fără vise imposibil de realizat.

Simplitate, avem atâta nevoie de ea, chiar dacă necontenit ne complicam existentele veșnic îndrăgostiți de iluzii, în timp ce în palme ținem paradisul pe care cu obstinență refuzăm să îl observăm, acea simplitate care se revarsă din peisaje de vis, din alunecarea saniei prin pufoasa zăpadă, cu fulgii biciuindu-ne fețele, în timp ce noi închidem ochii pentru a le refuza atingerea sau dimpotrivă ii deschidem pentru a îmbina lacrima, zâmbetul cu zăpadă ce țâșnește din alunecare.

Doar zăpadă…atât de puțin, nimic ai fi tentat sa zici atunci când soarele o transformă în apă și o evaporă.

Însă acest NIMIC, aparent neimportant și de neluat în seamă poate semnifica uneori, prin ce oferă pământului arid și fără viată sau prin ce oferă ochiului însetat de magia naturii,  TOTUL.