Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Privind soarele în față

I. Yalom

Știu că sunt de contestat și ca din fiecare scriere, noi avem ceva de învățat, am fost de acord cu acest lucru și pe parcursul anilor de scoală am vrut din adâncul sufletului meu să citesc toata acea bibliografie obligatorie, pentru ca astfel să îmi formez măcar un grăunte din cultură.

Numai ca n-am putut. Așa ca am trișat. Am citit scriitori din lista inclusă în scoală numai dacă am fost fascinata de  ei.

Altfel m-am mulțumit cu rezumate scrise de alții, sau chiar de mine citind câte o carte pe diagonală și notând așa zise idei principale.

Pentru că eu, atunci când nu pot citi ceva, nu pot, atenția mea refuză să se aștearnă împreună cu ochii pe hârtia ce nu mi-a stârnit interesul.

Așa sunt eu. Probabil tocmai fiindcă în viată am fost nevoita, sau  am ales sa fac lucruri pe care nu le-am iubit, ci le-am făcut pentru ca sa supraviețuiesc, am păstrat instinctiv un loc doar al meu, unde sufletul meu să nu facă compromisuri, și anume cartea.

Așadar, am fost la Timișoara, la librăria Cărturești, loc unde as putea sa petrec o zi întreaga răsfoind cărți si am pus mâna pe cartea despre care am spus mai sus.

Am simțit, in exact același fel in care am simțit când am pus mana pe cartea Viată pe un peron a lui Octavian Paler ca aceea este o carte pe care trebuie sa o citesc si ca mă voi identifica cu multe din rândurile scrise acolo de scriitor.

Si așa a si fost. M-am identificat cu cartea aproape similar modului in care m-am regăsit in scrierea lui Paler.

Cartea vorbește deschis, cel puțin mie așa mi s-a părut, despre relația pe care noi oamenii o avem cu moartea, pe parcursul întregii noastre vieți.

Irvin Yalom  este psihoterapeut și ateu declarat, el necrezând in reincarnare sau in viată de apoi. El spune ca ne naștem pe Pământ absolut întâmplător, ca suntem ființe finite, ca suntem singuri in fata vieții și a morții și ca de aceea trebuie sa încercam sa ne trăim viată in așa fel încât sa nu avem regrete pentru ca o a doua șansa nu o vom avea niciodată.

Mai spune de asemenea ca nu trebuie sa ne temem de moarte pentru ca starea de după moarte este cea de dinainte de naștere și prin urmare niciodată nu vom mai conștientiza ce ni se întâmpla, vom fi lipsiți de dor și de sentimente….

Yalom face apel la scrierea lui Lucretius ce se bazează pe materialismul lui Epicur.

“Why should I fear death?
If I am, then death is not.
If Death is, then I am not.” (Epicur)

Am citit pe parcursul existentei mele numeroase cărți despre viată și moarte, despre religia creștina sau despre cea care spune ca ne reincarnam.

Am văzut moartea in cea mai cumplita forma a ei… când am pierdut-o pe mama și cu riscul de a părea morbida trebuie sa spun ca subiectul morții m-a urmărit încă din copilărie.

M-am relaxat când, citind aceasta carte, mi-am dat seama ca nu sunt nicidecum o ciudățenie a naturii și ca multe persoane au fost copleșite de sentimentul ca suntem  atât de mici într-un Univers atât de mare și ca singura certitudine pe care o avem in viată noastră cu suișuri sau coborâșuri cu împliniri și dureri, este aceea ca murim într-o zi.

Cu siguranța sunt ultima persoana din lume, care s-ar putea pricepe sa facă o recenzie la o carte și încă una atât de speciala ca aceasta, însă chiar și așa am sa spun de ce mi-a plăcut mie aceasta carte.

In primul rând pentru ca deși nu sunt o atee aflata la numărul 7 pe scara lui Richard Dawkins, cu siguranța nu sunt departe de acel loc.

Spiritualitatea se găsește in noi și niciodată in dogme, in includere și niciodată in excludere.

Mama e cu mine in amintire, vis și iubire, nu in haine negre sau in bârfele pe la colturi despre cum am dat pomana anumite rosturi….

Citind aceasta carte, mi-am spus ca nu sunt singura care gândește așa, singura pentru care gândul bun la ceas de seara e cel mai potrivit și nu versuri prestabilite îndrugate prin diverse lăcașe de cult, ca și eu asemeni scriitorului, daca cineva ar încerca sa mă convingă precum rabinul ce dorea sa practice psihoterapia existențiala ca trebuie sa fac ceva într-un anume fel pentru ca un spirit superior sa mă iubească, mi-as spune ca un zeu, daca ar exista, ne-ar iubi pentru ceea ce suntem noi și nu pentru ce ar trebui sa ne prefacem a fi, ca zeii nu pot iubi oamenii care se omoară intre ei in numele lor sau  care se calca in picioare pentru a atinge niște bucăți de oase.

Cred ca altceva înseamnă eternitatea… cred, ca și scriitorul, ca posteritatea se câștiga prin urmași sau prin ceea ce ai lăsat in urma și nu este o eternitate palpabila, pe care sa o vedem sau pe care sa o simțim, oricât de greu ne-ar fi sa înțelegem asta.

De asemenea, in ciuda faptului ca am citit multe cărți despre reincarnare, nimeni nu m-a convins ca într-o zi mă voi reîntoarce pe Pământ sub alta forma sau in aceeași forma, dar cuprinsa de fragmente de amintiri.

Mi-am dorit cu tărie sa cred asta și pot spune ca citind astfel de cărți, dorind sa cred și crezând am trecut peste moartea mătușii mele și peste moartea bunicii mele.

Însă din păcate, in timp, mi-am dat seama ca nu pot crede cu adevărat și ca oricât am căutat pe net sau in biblioteci nu am găsit dovezi palpabile ale unei eventuale reincarnări.

Nimeni nu s-a întors de dincolo pentru ca sa îmi spună că ar exista un dincolo și niciodată, niciodată nu am reușit sa primesc mesaje de dincolo, in afara de cele ce vin înspre mine in vis.

Am găsit in aceasta carte altceva, alt mod de a vedea lumea care nu, nu coincide cu al meu însă cu siguranța se aseamănă foarte tare.

Cartea am citit-o pe nerăsuflate și  o recomand cu căldura, atât celor credincioși, cat și celor atei, atât celor care cred in viată de după moarte, cat și celor care nu cred in existenta ei.

La mine nu pot spune ca si-a atins scopul de a reduce teama mea in fata morții, însă cu siguranța acum o pot privi cu mai multa detașare.

Si chiar daca doare sa cred ca mâine nu o voi mai întâlni pe coridoarele unei lumi paralele pe mama, știu ca daca moartea este sfârșitul atunci pesemne ca nici ea nu se găsește in singurătatea unei lumi de unde sa ne duca dorul …

Si mai spun ca poate ar fi timpul  sa devin ceea ce sunt așa cum spune autorul in aceasta carte citând-l pe Nietzsche .

Pentru ca trai o viată de nefericire in așteptarea unei eterne fericiri poate fi mai rău decât a nu trai deloc.

Iar eu as vrea sa aleg viată, o viată care sa fie a mea, a crezului meu, a ceea ce am fost mereu și nu a ceea ce am devenit.

Maine am sa dez-devin ceea ce am devenit și voi deveni ceea ce sunt, chiar și pe termenul limitat al unei vieți.

Si in ajutorul meu și al pasului pe care îl voi face spre a fi ceea ce simt ca sunt  știu sigur ca a venit, la exact momentul potrivit, ca in multe alte dați o carte. De aceasta data ea se numește  Privind soarele in fata…

Știu că sunt de contestat și ca din fiecare scriere, noi avem ceva de învățat, am fost de acord cu acest lucru și pe parcursul anilor de scoală am vrut din adâncul sufletului meu să citesc toata acea bibliografie obligatorie, pentru ca astfel să îmi formez măcar un grăunte din cultură.

Numai ca n-am putut. Așa ca am trișat. Am citit scriitori din lista inclusă în scoală numai dacă am fost fascinata de  ei.

Altfel m-am mulțumit cu rezumate scrise de alții, sau chiar de mine citind câte o carte pe diagonală și notând așa zise idei principale.

Pentru că eu, atunci când nu pot citi ceva, nu pot, atenția mea refuză să se aștearnă împreună cu ochii pe hârtia ce nu mi-a stârnit interesul.

Așa sunt eu. Probabil tocmai fiindcă în viată am fost nevoita, sau  am ales sa fac lucruri pe care nu le-am iubit, ci le-am făcut pentru ca sa supraviețuiesc, am păstrat instinctiv un loc doar al meu, unde sufletul meu să nu facă compromisuri, și anume cartea.

Așadar, am fost la Timișoara, la librăria Cărturești, loc unde as putea sa petrec o zi întreaga răsfoind cărți si am pus mâna pe cartea despre care am spus mai sus.

Am simțit, in exact același fel in care am simțit când am pus mana pe cartea Viată pe un peron a lui Octavian Paler ca aceea este o carte pe care trebuie sa o citesc si ca mă voi identifica cu multe din rândurile scrise acolo de scriitor.

Si așa a si fost. M-am identificat cu cartea aproape similar modului in care m-am regăsit in scrierea lui Paler.

Cartea vorbește deschis, cel puțin mie așa mi s-a părut, despre relația pe care noi oamenii o avem cu moartea, pe parcursul întregii noastre vieți.

Irvin Yalom  este psihoterapeut  si ateu declarat, el necrezând in reincarnare sau in viată de apoi. El spune ca ne naștem pe Pământ absolut întâmplător, ca suntem ființe finite, ca suntem singuri in fata vieții si a morții si ca de aceea trebuie sa încercam sa ne trăim viată in așa fel încât sa nu avem regrete pentru ca o a doua șansa nu o vom avea niciodată.

Mai spune de asemenea ca nu trebuie sa ne temem de moarte pentru ca starea de după moarte este cea de dinainte de naștere si prin urmare niciodată nu vom mai conștientiza ce ni se întâmpla, vom fi lipsiți de dor si de sentimente….

Yalom face apel la scrierea lui Lucretius ce se bazează pe materialismul lui Epicur.

“Why should I fear death?
If I am, then death is not.
If Death is, then I am not.” (Epicur)

Am citit pe parcursul existentei mele numeroase cărți despre viată si moarte, despre religia creștina sau despre cea care spune ca ne reincarnam.

Am văzut moartea in cea mai cumplita forma a ei… când am pierdut-o pe mama si cu riscul de a părea morbida trebuie sa spun ca subiectul morții m-a urmărit încă din copilărie.

M-am relaxat când, citind aceasta carte, mi-am dat seama ca nu sunt nicidecum o ciudățenie a naturii si ca multe persoane au fost copleșite de sentimentul ca suntem  atât de mici într-un Univers atât de mare si ca singura certitudine pe care o avem in viată noastră cu suișuri sau coborâșuri cu împliniri si dureri, este aceea ca murim într-o zi.

Cu siguranța sunt ultima persoana din lume, care s-ar putea pricepe sa facă o recenzie la o carte si încă una atât de speciala ca aceasta, însă chiar si așa am sa spun de ce mi-a plăcut mie aceasta carte.

In primul rând pentru ca deși nu sunt o atee aflata la numărul 7 pe scara lui Richard Dawkins, cu siguranța nu sunt departe de acel loc.

Spiritualitatea se găsește in noi si niciodată in dogme, in includere si niciodată in excludere.

Mama e cu mine in amintire, vis si iubire, nu in haine negre sau in bârfele pe la colturi despre cum am dat pomana anumite rosturi….

Si atunci, citind aceasta carte, mi-am spus ca nu sunt singura care gândește așa, singura pentru care gândul bun la ceas de seara e cel mai potrivit si nu versuri prestabilite îndrugate prin diverse lăcașe de cult, ca si eu asemeni scriitorului, daca cineva ar încerca sa mă convingă precum rabinul ce dorea sa practice psihoterapia existențiala ca trebuie sa fac ceva într-un anume fel pentru ca un spirit superior sa mă iubească, mi-as spune ca un zeu, daca ar exista, ne-ar iubi pentru ceea ce suntem noi si nu pentru ce ar trebui sa ne prefacem a fi, ca zeii nu pot iubi oamenii care se omoară intre ei in numele lor sau  care se calca in picioare pentru a atinge niște bucăți de oase.

Cred ca altceva înseamnă eternitatea… cred, ca si scriitorul, ca posteritatea se câștiga prin urmași sau prin ceea ce ai lăsat in urma si nu este o eternitate palpabila, pe care sa o vedem sau pe care sa o simțim, oricât de greu ne-ar fi sa înțelegem asta.

De asemenea, in ciuda faptului ca am citit multe cărți despre reincarnare, nimeni nu m-a convins ca într-o zi mă voi reîntoarce pe Pământ sub alta forma sau in aceeași forma, dar cuprinsa de fragmente de amintiri.

Mi-am dorit cu tărie sa cred asta si pot spune ca citind astfel de cărți, dorind sa cred si crezând am trecut peste moartea mătușii mele si peste moartea bunicii mele.

Însă din păcate, in timp, mi-am dat seama ca nu pot crede cu adevărat si ca oricât am căutat pe net sau in biblioteci nu am găsit dovezi palpabile ale unei eventuale reincarnări.

Nimeni nu s-a întors de dincolo pentru ca sa îmi spună că ar exista un dincolo si niciodată, niciodată nu am reușit sa primesc mesaje de dincolo, in afara de cele ce vin înspre mine in vis.

Am găsit in aceasta carte altceva, alt mod de a vedea lumea care nu, nu coincide cu al meu însă cu siguranța se aseamănă foarte tare.

Cartea am citit-o pe nerăsuflate si  o recomand cu căldura, atât celor credincioși, cat si celor atei, atât celor care cred in viată de după moarte, cat si celor care nu cred in existenta ei.

La mine nu pot spune ca si-a atins scopul de a reduce teama mea in fata morții, însă cu siguranța acum o pot privi cu mai multa detașare.

Si chiar daca doare sa cred ca mâine nu o voi mai întâlni pe coridoarele unei lumi paralele pe mama, știu ca daca moartea este sfârșitul atunci pesemne ca nici ea nu se găsește in singurătatea unei lumi de unde sa ne duca dorul …

Si mai spun ca poate ar fi timpul  sa devin ceea ce sunt așa cum spune autorul in aceasta carte citând-l pe Nietzsche .

Pentru ca trai o viată de nefericire in așteptarea unei eterne fericiri poate fi mai rău decât a nu trai deloc.

Iar eu as vrea sa aleg viată, o viată care sa fie a mea, a crezului meu, a ceea ce am fost mereu si nu a ceea ce am devenit.

Maine am sa dez-devin ceea ce am devenit si voi deveni ceea ce sunt, chiar si pe termenul limitat al unei vieți.

Si in ajutorul meu si al pasului pe care îl voi face spre a fi ceea ce simt ca sunt  știu sigur ca a venit, la exact momentul potrivit, ca in multe alte dați o carte. De aceasta data ea se numește  Privind soarele in fata…

Știu că sunt de contestat și ca din fiecare scriere, noi avem ceva de învățat, am fost de acord cu acest lucru și pe parcursul anilor de scoală am vrut din adâncul sufletului meu să citesc toata acea bibliografie obligatorie, pentru ca astfel să îmi formez măcar un grăunte din cultură.

Numai ca n-am putut. Așa ca am trișat. Am citit scriitori din lista inclusă în scoală numai dacă am fost fascinata de  ei.

Altfel m-am mulțumit cu rezumate scrise de alții, sau chiar de mine citind câte o carte pe diagonală și notând așa zise idei principale.

Pentru că eu, atunci când nu pot citi ceva, nu pot, atenția mea refuză să se aștearnă împreună cu ochii pe hârtia ce nu mi-a stârnit interesul.

Așa sunt eu. Probabil tocmai fiindcă în viată am fost nevoita, sau  am ales sa fac lucruri pe care nu le-am iubit, ci le-am făcut pentru ca sa supraviețuiesc, am păstrat instinctiv un loc doar al meu, unde sufletul meu să nu facă compromisuri, și anume cartea.

Așadar, am fost la Timișoara, la librăria Cărturești, loc unde as putea sa petrec o zi întreaga răsfoind cărți si am pus mâna pe cartea despre care am spus mai sus.

Am simțit, in exact același fel in care am simțit când am pus mana pe cartea Viată pe un peron a lui Octavian Paler ca aceea este o carte pe care trebuie sa o citesc si ca mă voi identifica cu multe din rândurile scrise acolo de scriitor.

Si așa a si fost. M-am identificat cu cartea aproape similar modului in care m-am regăsit in scrierea lui Paler.

Cartea vorbește deschis, cel puțin mie așa mi s-a părut, despre relația pe care noi oamenii o avem cu moartea, pe parcursul întregii noastre vieți.

Irvin Yalom  este psihoterapeut  si ateu declarat, el necrezând in reincarnare sau in viată de apoi. El spune ca ne naștem pe Pământ absolut întâmplător, ca suntem ființe finite, ca suntem singuri in fata vieții si a morții si ca de aceea trebuie sa încercam sa ne trăim viată in așa fel încât sa nu avem regrete pentru ca o a doua șansa nu o vom avea niciodată.

Mai spune de asemenea ca nu trebuie sa ne temem de moarte pentru ca starea de după moarte este cea de dinainte de naștere si prin urmare niciodată nu vom mai conștientiza ce ni se întâmpla, vom fi lipsiți de dor si de sentimente….

Yalom face apel la scrierea lui Lucretius ce se bazează pe materialismul lui Epicur.

“Why should I fear death?
If I am, then death is not.
If Death is, then I am not.” (Epicur)

Am citit pe parcursul existentei mele numeroase cărți despre viată si moarte, despre religia creștina sau despre cea care spune ca ne reincarnam.

Am văzut moartea in cea mai cumplita forma a ei… când am pierdut-o pe mama si cu riscul de a părea morbida trebuie sa spun ca subiectul morții m-a urmărit încă din copilărie.

M-am relaxat când, citind aceasta carte, mi-am dat seama ca nu sunt nicidecum o ciudățenie a naturii si ca multe persoane au fost copleșite de sentimentul ca suntem  atât de mici într-un Univers atât de mare si ca singura certitudine pe care o avem in viată noastră cu suișuri sau coborâșuri cu împliniri si dureri, este aceea ca murim într-o zi.

Cu siguranța sunt ultima persoana din lume, care s-ar putea pricepe sa facă o recenzie la o carte si încă una atât de speciala ca aceasta, însă chiar si așa am sa spun de ce mi-a plăcut mie aceasta carte.

In primul rând pentru ca deși nu sunt o atee aflata la numărul 7 pe scara lui Richard Dawkins, cu siguranța nu sunt departe de acel loc.

Spiritualitatea se găsește in noi si niciodată in dogme, in includere si niciodată in excludere.

Mama e cu mine in amintire, vis si iubire, nu in haine negre sau in bârfele pe la colturi despre cum am dat pomana anumite rosturi….

Si atunci, citind aceasta carte, mi-am spus ca nu sunt singura care gândește așa, singura pentru care gândul bun la ceas de seara e cel mai potrivit si nu versuri prestabilite îndrugate prin diverse lăcașe de cult, ca si eu asemeni scriitorului, daca cineva ar încerca sa mă convingă precum rabinul ce dorea sa practice psihoterapia existențiala ca trebuie sa fac ceva într-un anume fel pentru ca un spirit superior sa mă iubească, mi-as spune ca un zeu, daca ar exista, ne-ar iubi pentru ceea ce suntem noi si nu pentru ce ar trebui sa ne prefacem a fi, ca zeii nu pot iubi oamenii care se omoară intre ei in numele lor sau  care se calca in picioare pentru a atinge niște bucăți de oase.

Cred ca altceva înseamnă eternitatea… cred, ca si scriitorul, ca posteritatea se câștiga prin urmași sau prin ceea ce ai lăsat in urma si nu este o eternitate palpabila, pe care sa o vedem sau pe care sa o simțim, oricât de greu ne-ar fi sa înțelegem asta.

De asemenea, in ciuda faptului ca am citit multe cărți despre reincarnare, nimeni nu m-a convins ca într-o zi mă voi reîntoarce pe Pământ sub alta forma sau in aceeași forma, dar cuprinsa de fragmente de amintiri.

Mi-am dorit cu tărie sa cred asta si pot spune ca citind astfel de cărți, dorind sa cred si crezând am trecut peste moartea mătușii mele si peste moartea bunicii mele.

Însă din păcate, in timp, mi-am dat seama ca nu pot crede cu adevărat si ca oricât am căutat pe net sau in biblioteci nu am găsit dovezi palpabile ale unei eventuale reincarnări.

Nimeni nu s-a întors de dincolo pentru ca sa îmi spună că ar exista un dincolo si niciodată, niciodată nu am reușit sa primesc mesaje de dincolo, in afara de cele ce vin înspre mine in vis.

Am găsit in aceasta carte altceva, alt mod de a vedea lumea care nu, nu coincide cu al meu însă cu siguranța se aseamănă foarte tare.

Cartea am citit-o pe nerăsuflate si  o recomand cu căldura, atât celor credincioși, cat si celor atei, atât celor care cred in viată de după moarte, cat si celor care nu cred in existenta ei.

La mine nu pot spune ca si-a atins scopul de a reduce teama mea in fata morții, însă cu siguranța acum o pot privi cu mai multa detașare.

Si chiar daca doare sa cred ca mâine nu o voi mai întâlni pe coridoarele unei lumi paralele pe mama, știu ca daca moartea este sfârșitul atunci pesemne ca nici ea nu se găsește in singurătatea unei lumi de unde sa ne duca dorul …

Si mai spun ca poate ar fi timpul  sa devin ceea ce sunt așa cum spune autorul in aceasta carte citând-l pe Nietzsche .

Pentru ca trai o viată de nefericire in așteptarea unei eterne fericiri poate fi mai rău decât a nu trai deloc.

Iar eu as vrea sa aleg viată, o viată care sa fie a mea, a crezului meu, a ceea ce am fost mereu si nu a ceea ce am devenit.

Maine am sa dez-devin ceea ce am devenit si voi deveni ceea ce sunt, chiar si pe termenul limitat al unei vieți.

Si in ajutorul meu si al pasului pe care îl voi face spre a fi ceea ce simt ca sunt  știu sigur ca a venit, la exact momentul potrivit, ca in multe alte dați o carte. De aceasta data ea se numește  Privind soarele in fata…

Știu că sunt de contestat și ca din fiecare scriere, noi avem ceva de învățat, am fost de acord cu acest lucru și pe parcursul anilor de scoală am vrut din adâncul sufletului meu să citesc toata acea bibliografie obligatorie, pentru ca astfel să îmi formez măcar un grăunte din cultură.

Numai ca n-am putut. Așa ca am trișat. Am citit scriitori din lista inclusă în scoală numai dacă am fost fascinata de  ei.

Altfel m-am mulțumit cu rezumate scrise de alții, sau chiar de mine citind câte o carte pe diagonală și notând așa zise idei principale.

Pentru că eu, atunci când nu pot citi ceva, nu pot, atenția mea refuză să se aștearnă împreună cu ochii pe hârtia ce nu mi-a stârnit interesul.

Așa sunt eu. Probabil tocmai fiindcă în viată am fost nevoita, sau  am ales sa fac lucruri pe care nu le-am iubit, ci le-am făcut pentru ca sa supraviețuiesc, am păstrat instinctiv un loc doar al meu, unde sufletul meu să nu facă compromisuri, și anume cartea.

Așadar, am fost la Timișoara, la librăria Cărturești, loc unde as putea sa petrec o zi întreaga răsfoind cărți si am pus mâna pe cartea despre care am spus mai sus.

Am simțit, in exact același fel in care am simțit când am pus mana pe cartea Viată pe un peron a lui Octavian Paler ca aceea este o carte pe care trebuie sa o citesc si ca mă voi identifica cu multe din rândurile scrise acolo de scriitor.

Si așa a si fost. M-am identificat cu cartea aproape similar modului in care m-am regăsit in scrierea lui Paler.

Cartea vorbește deschis, cel puțin mie așa mi s-a părut, despre relația pe care noi oamenii o avem cu moartea, pe parcursul întregii noastre vieți.

Irvin Yalom  este psihoterapeut  si ateu declarat, el necrezând in reincarnare sau in viată de apoi. El spune ca ne naștem pe Pământ absolut întâmplător, ca suntem ființe finite, ca suntem singuri in fata vieții si a morții si ca de aceea trebuie sa încercam sa ne trăim viată in așa fel încât sa nu avem regrete pentru ca o a doua șansa nu o vom avea niciodată.

Mai spune de asemenea ca nu trebuie sa ne temem de moarte pentru ca starea de după moarte este cea de dinainte de naștere si prin urmare niciodată nu vom mai conștientiza ce ni se întâmpla, vom fi lipsiți de dor si de sentimente….

Yalom face apel la scrierea lui Lucretius ce se bazează pe materialismul lui Epicur.

“Why should I fear death?
If I am, then death is not.
If Death is, then I am not.” (Epicur)

Am citit pe parcursul existentei mele numeroase cărți despre viată si moarte, despre religia creștina sau despre cea care spune ca ne reincarnam.

Am văzut moartea in cea mai cumplita forma a ei… când am pierdut-o pe mama si cu riscul de a părea morbida trebuie sa spun ca subiectul morții m-a urmărit încă din copilărie.

M-am relaxat când, citind aceasta carte, mi-am dat seama ca nu sunt nicidecum o ciudățenie a naturii si ca multe persoane au fost copleșite de sentimentul ca suntem  atât de mici într-un Univers atât de mare si ca singura certitudine pe care o avem in viată noastră cu suișuri sau coborâșuri cu împliniri si dureri, este aceea ca murim într-o zi.

Cu siguranța sunt ultima persoana din lume, care s-ar putea pricepe sa facă o recenzie la o carte si încă una atât de speciala ca aceasta, însă chiar si așa am sa spun de ce mi-a plăcut mie aceasta carte.

In primul rând pentru ca deși nu sunt o atee aflata la numărul 7 pe scara lui Richard Dawkins, cu siguranța nu sunt departe de acel loc.

Spiritualitatea se găsește in noi si niciodată in dogme, in includere si niciodată in excludere.

Mama e cu mine in amintire, vis si iubire, nu in haine negre sau in bârfele pe la colturi despre cum am dat pomana anumite rosturi….

Si atunci, citind aceasta carte, mi-am spus ca nu sunt singura care gândește așa, singura pentru care gândul bun la ceas de seara e cel mai potrivit si nu versuri prestabilite îndrugate prin diverse lăcașe de cult, ca si eu asemeni scriitorului, daca cineva ar încerca sa mă convingă precum rabinul ce dorea sa practice psihoterapia existențiala ca trebuie sa fac ceva într-un anume fel pentru ca un spirit superior sa mă iubească, mi-as spune ca un zeu, daca ar exista, ne-ar iubi pentru ceea ce suntem noi si nu pentru ce ar trebui sa ne prefacem a fi, ca zeii nu pot iubi oamenii care se omoară intre ei in numele lor sau  care se calca in picioare pentru a atinge niște bucăți de oase.

Cred ca altceva înseamnă eternitatea… cred, ca si scriitorul, ca posteritatea se câștiga prin urmași sau prin ceea ce ai lăsat in urma si nu este o eternitate palpabila, pe care sa o vedem sau pe care sa o simțim, oricât de greu ne-ar fi sa înțelegem asta.

De asemenea, in ciuda faptului ca am citit multe cărți despre reincarnare, nimeni nu m-a convins ca într-o zi mă voi reîntoarce pe Pământ sub alta forma sau in aceeași forma, dar cuprinsa de fragmente de amintiri.

Mi-am dorit cu tărie sa cred asta si pot spune ca citind astfel de cărți, dorind sa cred si crezând am trecut peste moartea mătușii mele si peste moartea bunicii mele.

Însă din păcate, in timp, mi-am dat seama ca nu pot crede cu adevărat si ca oricât am căutat pe net sau in biblioteci nu am găsit dovezi palpabile ale unei eventuale reincarnări.

Nimeni nu s-a întors de dincolo pentru ca sa îmi spună că ar exista un dincolo si niciodată, niciodată nu am reușit sa primesc mesaje de dincolo, in afara de cele ce vin înspre mine in vis.

Am găsit in aceasta carte altceva, alt mod de a vedea lumea care nu, nu coincide cu al meu însă cu siguranța se aseamănă foarte tare.

Cartea am citit-o pe nerăsuflate si  o recomand cu căldura, atât celor credincioși, cat si celor atei, atât celor care cred in viată de după moarte, cat si celor care nu cred in existenta ei.

La mine nu pot spune ca si-a atins scopul de a reduce teama mea in fata morții, însă cu siguranța acum o pot privi cu mai multa detașare.

Si chiar daca doare sa cred ca mâine nu o voi mai întâlni pe coridoarele unei lumi paralele pe mama, știu ca daca moartea este sfârșitul atunci pesemne ca nici ea nu se găsește in singurătatea unei lumi de unde sa ne duca dorul …

Si mai spun ca poate ar fi timpul  sa devin ceea ce sunt așa cum spune autorul in aceasta carte citând-l pe Nietzsche .

Pentru ca trai o viată de nefericire in așteptarea unei eterne fericiri poate fi mai rău decât a nu trai deloc.

Iar eu as vrea sa aleg viată, o viată care sa fie a mea, a crezului meu, a ceea ce am fost mereu si nu a ceea ce am devenit.

Maine am sa dez-devin ceea ce am devenit si voi deveni ceea ce sunt, chiar si pe termenul limitat al unei vieți.

Si in ajutorul meu si al pasului pe care îl voi face spre a fi ceea ce simt ca sunt  știu sigur ca a venit, la exact momentul potrivit, ca in multe alte dați o carte. De aceasta data ea se numește  Privind soarele in fata…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal