Marea la Neptun

Cred ca m-am îndrăgostit de mare in prima clipa in care am văzut-o si n-am încetat sa o iubesc de atunci.

Să fi tot avut 3 ani când am pășit pentru prima data pe țărm de mare si nici o clipa nu am simțit teama in aproprierea ei. Se prea poate sa fi fost cândva, într-o pierduta alta existenta, vreo ființa marina născuta in adâncuri de vreme ce atunci când ajung la mare renasc.

Chiar si acum, după foarte mulți ani, am senzația ca marea mă poate vindeca de toate durerile, ca este prietena mea cea mai buna si ca atunci când ii ascult șoapta in fapt ascult șoaptele unui univers întreg, in deplin acord cu toata ființa mea. Niciodată nu am reușit sa fiu încruntata la țărm de mare, oricâtă durere as fi strâns in sufletul meu, niciodată nu m-am temut sa la scufund in valurile ei si sa ii simt făptura cuprinzându-mă pe de-a întregul..

Iubirea mea s-a născut împreuna cu valul de mare unde altundeva decât la mare si cu certitudine am de pe țărm de mare cele mai frumoase si calde amintiri ale tinereții.

Si fiindcă pe anul acesta l-am simțit a fi un an al nostalgiilor, al chemărilor către trecut, al regretelor si al descoperirii efemerității noastre pe acest Pământ, mi-am dorit mai mult decât orice sa petrec câteva momente in locul in care cărămidă cu cărămidă, fără sa îmi dau seama, am pus bazele maturității mele, in care m-am simțit mai copil ca niciodată si mai femeie ca nicicând si in care am fost cea mai fericita din lume…

Când am pășit la țărm de mare la Neptun, stațiunea tinereții mele, am respirat aerul Marii Negre si îmbrățișata de verdele din frunze si ascultând cântecul marii lovind țărmul, nesupusa, necizelata, m-am simțit acasă…

Din păcate litoralul romanesc, atât cat am văzut eu in singura zi petrecuta acolo, este mai mult  o ruina. Doar amintirile îl mai colorează in superbe culori si știu ca nimic nu mai este ce a fost. Și ce mult mi-as dori sa mai fie.

M-am întrebat oare de ce la noi nu se poate, oare de ce la noi totul este prea greu, oare de ce ministrul turismului ne spune ca turismul se dezvolta? Oare către care turism privește? Am colindat plajele si stațiunile  Olimp, Neptun, Jupiter, Venus si Saturn ajungând pana in Mangalia.

Mi-a fost dat sa vad străzi degradate la extrem, hoteluri alta data scăldate in lumina, părăsite, șezlonguri așezate haotic pe plaja având atașate stupide anunțuri de interdicție a așezării cearceafurilor sau de menționare a zonelor unde cei ce poate își doresc sa simtă cu trupul lor nisipul sau pur si simplu nu doresc sa fie jefuiți la propriu își pot așeza propriile saltele, cearceafuri sau scaune de plaja.

Amuzata am citit cum ca ne pasc amenzi năucitoare date de legi scrise prin monitoare oficiale, înscrise așezate comiți pe afișe ce menționau in mai multe limbi frânturi din covârșitoarea legislație romana care mă intoxica cu alambicatele ei fraze  la serviciu.

Si mă întrebam daca pe străini i-ar putea interesa ce articol dintr-o obtuza lege le-ar putea interzice ceva anume, daca nu ar fi fost mai mult decât suficient ca pe acel afiș sa fie un semn si atât care sa arate ce este permis sau mai puțin permis.

Mi-a fost dat sa vad acele tractoare numite TITICARE care te tapează din greu de bani. Mi-a fost dat sa vad alge mirosind cumplit pe țărm si in apa si așa zise piscine pentru copii pe care mi-a fost jena si sa le privesc după ce nu cu mult timp in urma văzusem cam cum trebuie sa arate apa într-o piscina.

Am văzut bănci pe faleza putrezite si scoici ce iți tăiau adânc picioarele. Am văzut cum muncitorii amenajau faleza in 2 iulie in plin sezon estival când ar fi putut sa o facă cu mult timp înainte, am văzut lacrimi in ochii unei femei din bazarul alta data plin de străini, pentru ca ii cumpărasem o poșeta, pesemne fiindcă fusesem singura ei clienta pe acest an, dintr-atât de pustiu era acel bazar.

Am văzut haite întregi de câini vagabonzi tronând pe plajele altfel pustii, golite de alta data nelipsiții turiști. Nu știu cum este posibil sa ne pese atât de puțin si n-am sa înțeleg niciodată de ce.

Dar, deși am observat cu regret, după ce timp de 6 ani nu mai calcasem pe faleza de litoral romanesc, ca totul a cunoscut o moarte rapida, am reușit sa vad cu ochii mintii toata frumusețea acelor ani petrecuți la Neptun si nu au fost putini.

neptun

Mi-as dori sa admir luminile de pe faleza iubirii si sa mai aud forfota pe țărmul marii de la steaguri unde astăzi era o liniște trista, tulburata numai de niște broaște ce concertau in lacul de lângă mare.

Din păcate, nimic din ce a fost Neptun n-a rămas la fel. Cafeneaua turceasca unde ne beam îndrăgostiți cafeaua in fiecare dimineața s-a închis, domnul care ne-o pregătea cu dragoste, a murit, gogoșăria cu minunatele gogoși din bazar a rămas si ea lipsita de doamna care făcea acele gogoși aromate si de clienți, magazinele s-au închis, hotelurile s-au degradat, fetele frumoase au plecat pe alte meleaguri si parcările sunt goale. Nici eu nu mai sunt la fel. Sentimentele mi s-au perimat si bucuria tinereții a fost demult umbrita de necazurile maturității.

Si totuși iubesc marea la Neptun si nu la Mamaia așa cum Dan Spătaru spunea cândva in cântecul sau. O iubesc pentru tot ce a însemnat ea pentru mine pentru atâția ani plini de armonie si întotdeauna mă voi reîntoarce cu drag acolo.

Si pot spune ca acum după ani, privesc in zare, o mare zbuciumata, un cer albastru si o fetită ce se plimba pe țărm fericita la rândul ea privind marea, care cumva cândva mi-a dăruit-o prin toata dragostea născuta la țărmul ei.

Mă întreb fără sa vreau daca si ei, fetiței mele, marea ii stârnește aceleași pasiuni, daca si ea asemeni mie se simte ca o mare cu nesfârșite sentimente de dăruit, cu nesfârșit zbucium. Dar nu îmi pot răspunde iar ea e prea mica pentru a înțelege si pentru a mă lamuri.

Am plecat de la mare cu lacrimi in ochi si cu speranța ca atunci când voi reveni mă voi reîntâlni cu cu frumusetea marii mele, inconjurate de iubirea celor care ar trebui sa o iubeasca si sa o respecte si cu dorinta ca undeva in viitor si la noi se va putea dezvolta turismul ca in Bulgaria, Turcia, Croatia, Grecia si toate tarile pe care am avut sansa sa le vad. Poate se va putea si la noi, cu putina bunavointa.