Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Mama

Frânturi de amintiri se ivesc în mintea mea, în cele mai ciudate momente, uneori nelasându-mă să îmi fac treaba, alteori, iţindu-şi căpşorul sentimental sau furios în miez de noapte şi trezindu-mă din somn.

Dorul mă cuprinde, când îmbrăcându-mă ca o plapumă caldă, când strângându-mi fiinţa ca  într-o menghină.

Acum aproape 9 ani, mama a plecat pentru totdeauna.

Uneori, când mă uit pe cerul înstelat al nopţii îmi place să îmi imaginez că străluceşte înt-un fel numai de ea ştiut, în eternitate ca în viaţa.

Scriam după moartea ei, copleşită de durere, o postare, postare pe care mai apoi am şters-o de pe acest blog, considerând-o prea intimă.

Însă poate pentru că durerea pierderii mamei mele s-a amplificat, în loc să se atenueze, poate pentru că în singurătatea ce o resimt adesea acut, mi-aş dori, cu o nestăvilită dorinţă, să îi mai pot vorbi măcar o dată sau poate doar pentru că am înţeles mai multe, ca atunci, din iubire, asemănare, pierdere şi neiutare, am simţit nevoia să republic fragmente din acea postare.

Dacă ne-am născut cândva, suntem datori cu o moarte și cu siguranță într-o zi moartea va veni şi ne va lua.

De curând a fost ziua mea şi toate baloanele colorate care ar fi trebuit sa se înalţe spre cer cu bucurie, au căzut pe mormânt, pe mormântul mamei mele, fără de care am întâmpinat pentru întâia data ziua în care eu cândva am venit pe lume din pântecul ei.

Adevărul este că niciodată n-am crezut ca o zi anume ar trebui sărbătorită ca zi de naștere atâta vreme cât în fiecare zi ar trebui să fie o sărbătoare a vieții pe pământ, dar acum, când mama lipsește, cu atât mai puțin văd rostul sărbătorii, deși dacă stau bine şi mă gândesc, mama a fost o veșnica sărbătoare, fiindcă, în ciuda faptului ca viată ei nu a fost întocmai cum şi-ar fi dorit-o, a știut să se bucure de fiecare clipa petrecută pe pământ.  Şi bucurând-se, a împărtășit din bucuria ei şi altora.

Nu m-am asemănat niciodată mamei în bucuria de a privi viată şi nici în modul în care şi-a ascuns supărările în suflet, fără sa le lase sa zboare libere. Nu am știut sa-i semăn nici în modul deschis şi zâmbitor în care privea lumea chiar şi atunci când durerile o sfărâmau pe interior.

Am invidiat-o mereu pentru ușurința cu care își făcea prieteni, pentru vorba frumoasă şi râsul cristalin, care te scotea din toate supărările din lume, am invidiat-o chiar şi pentru rarele furii din calea cărora era bine să te ferești.

Am invidiat-o pentru frumusețea ei interioara, dar şi exterioară, pentru faptul că nu o dată se întorceau capetele după ea pe strada atunci când pășeam alături pe trotuare ale existenţei.

Am invidiat-o, iubind-o deopotrivă, dorindu-mi să pot fi ca ea şi să mă îmi păstrez identitatea în acelaşi timp.

Am adunat ieri în brațe un munte de fotografii ale ei şi n-am găsit nici una în care ea sa fie încruntată, pentru că mama nu știa să fie încruntată, pentru ca viată ei s-a confundat cu un zâmbet, mereu, fără a-i fi  fost însă, în nici un fel, ușoara.

Să zic ca mi-a rămas de la ea numai un maldăr de fotografii învechite aş minți.

Pentru ca mi-au rămas mult mai multe: mi-au rămas amintiri şi povețe, mi-au rămas cuvinte ce-mi răsuna în minte, mi-a rămas speranţa revederii, dacă vreodată în asta lume, pe care căutam să o înțelegem şi nu reușim niciodată, putem spera ca inevitabilul dat de datoria morții trupești, ne va readuce în vreun fel împreună cândva.

Pentru mine, moartea ei nu există, s-a şters din mintea mea așa cum s-au şters toate durerile suferințelor ei.

În mintea mea a rămas mama așa cum a fost mereu, tânără şi plină de viaţă.

A merge la cimitir, în singurătatea baloanelor care cad din cerul iubirii, nu înseamnă durere, dar nici regăsire, pentru ca pe mama nu o găsesc sub lespezi de mormânt reci şi inerte.

Pentru mine regăsirile cu mama se petrec târziu în noapte când ii vorbesc şi când îmi vorbește, se întâmpla în  pașii care mă petrec prin locurile  în care mergeam cu ea, în imaginea ei ce îmi persistă vie şi nealterată de timp, în memorie sau în parfumul ei pe care uneori parcă îl simt în nări.

Cum as putea eu sa privesc un mormânt, când în mintea mea persistă un chip frumos având atașat lui un suflet şi mai frumos, liber acum, descătușat de toate durerile care poate au legat-o cândva de un pat de spital sau de singurătatea unei case care nu-i aparținea?

Am şters din minte chipul ei din durere, pentru ca durerea e pământeană iar mama, mama este eternitate.

Va rămâne așa, vie prezenţă în absenţă, în amintirea celor care au iubit-o şi mulți au fost aceia.

Mi-e dor de mama, mai dor decât poate cineva sa bănuiască vreodată.

Dacă ne-am născut cândva, suntem datori cu o moarte.

Ne e viaţa finita, însă dincolo de finit, este infinitul lucrurilor pe care nu le putem înțelege, dar care exista acolo, undeva şi sunt frumoase, aproape tot atât de frumoase ca mama mea.

Mama a fost un om deosebit,

Mă tem că nu am ştiut-o preţui cu adevărat, că nu am înţeles cu adevărat cum era ea, atunci când mintea mea de tânără rebelă o percepea într-un fel de neînţeles acum peste ani.

Târziu, prea târziu aş zice, pentru ea, pentru noi, legăturile s-au reînnodat cu o fervoare ce aproape că sfida moartea, moartea ce deja o cuprinsese cu braţele-i perfide.

La înmormântarea ei nu am vărsat o lacrimă.

Durerea mă secase într-atât încât eram confuză, în ceaţă, incapabilă să mai simt ceva, măcar ceva.

Am umblat ceva ani astfel.

Am căutat vindecare în cărţi şi în viaţa de zi cu zi, fără a o găsi vreodată cu adevărat.

Apoi roata s-a învârtit, aşa cum uneori mama spunea.

Imagine în oglindă a relaţiei fiică-mamă, relaţia mamă-fiică a făcut lumină asupra a ceea ce trăisem atunci demult şi am învăţat, nu tocmai în cel mai facil mod, să revăd totul din altă perspectivă.

Înţelegerea nu a fost uşoară întrucât,  aproape că am simţit atingerea lacrimii mamei, prelinsă pe al meu obraz, sărată ca întreaga mare de suferinţă pe care eu i-o provocasem ei, fără să vreau, la ani de adolescenţă şi timpurie maturitate.

O dată cu ea, amintirile au năvălit peste mine ca valurile doar că, deşi erau aceleaşi, aveau alt înțeles.

Cred, de asemenea, că scrierea Elenei Ferrante a cimentat în mintea mea ceea ce nu puteam pricepe, ceea ce era în ceaţă, scriind, în felul ei sfredelitor, despre o realitate pe care eu o cunoşteam deja.

Intr-o zi m-am uitat in oglinda si am recunoscut-o pe mama – Elena Ferrante The Guardian

Şi tot scrierea Elenei Ferrante a făcut lumină în modul în care, ani în şir, m-am zbătut să pătrund înţelesul fără de înţeles al relaţiei profunde, pline de iubire, cu fiica mea.

A visa ca te intorci in trecut e o negare a tineretii- Elena Ferrante The Guardian

Frânturi de amintiri se ivesc în mintea mea, în cele mai ciudate momente.

Mama a plecat, râmânând aici în acelaşi timp, existând în mine şi  în frânturile din mine ce se regăsesc în fiica mea.

Uneori o descopăr pe mama când privesc stelele pe cer strălucind aşa cum numai mama ştia să strălucească.

Alteori  o descopăr în simplitatea zămbetului său aşternut pe chipul meu sau în veselia nedisimulată a copilului meu.

Şi, în ciuda faptului că nu cred deloc în divinitate sau în nemurire în felul enunţat prin lăcaşele de cult, ştiu sigur că mama e nemuritoare.

Am avut senzaţia că acum 9 ani, mama a plecat pentru totdeauna.

Însă, începând de atunci, o regăsesc cu fiecare zi ce trece tot mai mult, de parcă s-ar reîntoarce în fiecare zi câte puţin sau ca şi când, în fapt, nu a plecat niciodată.

 

 

(traducerea textelor din The Guardian, din engleza, nu este o traducere oficiala, ci imi apartine)

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share