In memoriam Margaretei D. 12.06.2011
Dacă ne-am născut cândva, suntem datori cu o moarte și cu siguranță într-o zi moartea va veni și ne va lua.
De curând a fost ziua mea și toate baloanele colorate care ar fi trebuit să se înalțe spre cer cu bucurie, au căzut pe mormânt, pe mormântul mamei mele, fără de care am întâmpinat pentru întâia dată ziua în care eu cândva am venit pe lume din pântecul ei.
Adevărul este că niciodată n-am crezut că o zi anume ar trebui sărbătorită ca zi de naștere atâta vreme cât în fiecare zi ar trebui să fie o sărbătoare a vieții pe pământ, dar acum, când mama lipsește, cu atât mai puțin văd rostul sărbătorii, deși dacă stau bine și mă gândesc, mama a fost o veșnică sărbătoare, fiindcă, în ciuda faptului că viața ei nu a fost întocmai cum și-ar fi dorit-o, a știut să se bucure de fiecare clipă petrecută pe pământ. Și bucurând-se, a împărtășit din bucuria ei și altora.
Nu m-am asemănat niciodată mamei în bucuria de a privi viața și nici în modul în care și-a ascuns supărările în suflet, fără să le lase să zboare libere. Nu am știut să-i semăn nici în modul deschis și zâmbitor în care privea lumea chiar și atunci când durerile o sfărâmau pe interior.
Am invidiat-o mereu pentru ușurința cu care își făcea prieteni, pentru vorba frumoasă și râsul cristalin, care te scotea din toate supărările din lume, am invidiat-o chiar și pentru rarele furii din calea cărora era bine să te ferești.
Am invidiat-o pentru frumusețea ei interioară, dar și exterioară, pentru faptul că nu o dată se întorceau capetele după ea pe stradă atunci când pășeam alături pe trotuarele existenței.
Am invidiat-o, iubind-o deopotrivă, dorindu-mi să pot fi ca ea și să-mi păstrez identitatea în același timp.
Am adunat ieri în brațe un munte de fotografii ale ei și n-am găsit nici una în care ea să fie încruntată, pentru că mama nu știa să fie încruntată, pentru că viața ei s-a confundat cu un zâmbet, mereu, fără a-i fi însă, în nici un fel, ușoară.
Să zic că mi-a rămas de la ea numai un maldăr de fotografii învechite aș minți.
Pentru că mi-au rămas mult mai multe: mi-au rămas amintiri și povețe, mi-au rămas cuvinte ce-mi răsună în minte, mi-a rămas speranța revederii, dacă vreodată în asta lume, pe care căutăm să o înțelegem și nu reușim niciodată, putem spera că inevitabilul dat de datoria morții trupești ne va readuce în vreun fel împreună cândva.
Pentru mine, moartea ei nu există, s-a șters din mintea mea așa cum s-au șters toate durerile suferințelor ei.
În mintea mea a rămas mama așa cum a fost mereu, tânără și plină de viață.
A merge la cimitir, în singurătatea baloanelor care cad din cerul iubirii, nu înseamnă durere, dar nici regăsire, pentru că pe mama nu o găsesc sub lespezi de mormânt reci și inerte.
Pentru mine regăsirile cu mama se petrec târziu în noapte când îi vorbesc și când îmi vorbește, se întâmplă în pașii care mă petrec prin locurile în care mergeam cu ea, în imaginea ei ce îmi persistă vie și nealterată de timp, în memorie sau în parfumul ei pe care uneori parcă îl simt în nări.
Cum aș putea eu să privesc un mormânt, când în mintea mea persistă un chip frumos având atașat lui un suflet și mai frumos, liber acum, descătușat de toate durerile care poate au legat-o cândva de un pat de spital sau de singurătatea unei case care nu-i aparținea?
Am șters din minte chipul ei din durere, pentru că durerea e pământeană iar mama, mama este eternitate.
Va rămâne așa, vie prezență în absență, în amintirea celor care au iubit-o și mulți au fost aceia.
Mi-e dor de mama, mai dor decât poate cineva să bănuiască vreodată.
Dacă ne-am născut cândva, suntem datori cu o moarte.
Ne e viața finită, însă dincolo de finit, este infinitul lucrurilor pe care nu le putem înțelege, dar care există acolo, undeva și sunt frumoase, aproape tot atât de frumoase ca mama mea.
