Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Febra cărții

book

“În mod natural, dacă nevoia de a scrie e puternică, mai devreme sau mai târziu, vei găsi un mod care să îţi lase timp pentru scris. Dar asta ţine de toate experienţele vieţii. Ele ne lovesc, ne copleşesc şi apoi, dacă nu sfârşim morţi într-un colţ, scriem.”

Elena Ferrante-Interviu

Uneori cuvintele îmi alunecă printre degete la fel cum alunecă clipele petrecute cu copilul meu.  Gândul mă duce la cântecul formaţiei ABBA – Slipping Through My Fingers, la dorinţă şi la neputinţă. Apoi se adună ca notele pe portativ şi se vor scrise.

Dar a scrie nu este întotdeauna uşor. Frazele, asemeni melodiilor compuse, nu exprimă întotdeaună întru totul starea creatorului şi nici ce ardent îşi doreşte a transmite.

Şi totuşi, cel ce scrie, caută o cale de a ieşi din sine prin intermediul cuvântului şi, de cele mai multe ori, reuşeşte.

Cei ce scriu iubesc cărţile mai presus de realitatea însăşi întrucât, nu numai ca acestea le permit a trăi o multitudine de vieţi, dar adesea, în destrămare, îi ajută să se recompună, să se înţeleagă pe ei înşişi şi universul din care fac parte şi să se apere de singurătatea pe care o lume extrem de superficială le-o furnizează adesea ca pe un nedorit cadou.

Sunt cărţi şi cărţi: unele se citesc şi se uită fiind ca o întâlnire întâmplătoare, într-un compartiment de tren, altele sunt ca o idilă la ţărm de mare, pline de savoare, mai sunt cele ce dau sfaturi ca bătrânii înţelepţi, cele ce ajută la înţelegerea trecutului, a prezentului sau a propriului eu sau cele ce aruncă o privire în viitor.

Şi apoi sunt cărţile ce se încrustează adânc în mintea ta ca un tatuaj pe piele, cărţi pe care nu le poţi uita niciodată.

Incrustate sau nu în mintea ta, uneori ai nevoie să te scuturi de obsesia unei cărți ce nu te lasă să te odihnești noaptea, într-atât de tare te-a cuprins.


Ferrante Fever (febra Ferrante) m-a cuprins tăcut, insidios, carte după carte până ce am ajuns la convulsii din cauza creșterii temperaturii.

Nu o data m-am trezit din somn cu gândul la cărțile ei, ca o îndrăgostită ce și-a pierdut orice sens în viată în afara de sensul dat de contactul permanent cu iubirea vieții sale.

M-am reîntors la cuvintele lor, paragrafe citite şi recitite, gândul răsucit și dorința permanentă de a fi aproape de scrierea ei; cărți atât de profunde, cuprinzând parcă o multitudine de adevăruri în care mă regăseam, care mă acaparau, cu care mă confundam și care păreau a fi răspunsuri la întrebări pe care nu îndrăznisem niciodată să mi le pun.

Și nu ușor am reușit a mă reașeza într-o oarecare realitate care să îmi aparțină cu totul și nu doar prin prisma ferventei imaginații stârnite de cuvintele autoarei.

Aș zice ca nicicând nu am pățit așa ceva, dar memoria ne joaca adesea feste și nu aș paria pe a mea mai ales că mult mai des m-am îndrăgostit de cărți ca de oameni.

Uneori se spune că ne vindecam de iubire prin altă iubire, dar nu e chiar așa ușor. Se întâmplă să nu ne putem vindeca niciodată, iubirea profundă rămânând înscrisă în filele existenţei noastre pentru eternitate, poate mai lucidă, mai calmă, dar acolo, pentru totdeauna acolo.

Râdea copila mea de terapia prin carte, pentru vindecarea de carte, dar a fost soluția mea nu la vindecarea pe care nu o doream cu adevărat, ci mai degrabă la un strop de uitare.


Petronela Rotar cu a ei carte Ajuta-mă sa nu dispar a fost cea care m-a ajutat sa ies un pic din tumultul răvășitor, copleșitor al febrei Ferrante.

Poate si fiindcă, scrie profund, fiind un pansament pentru mintea unui introvertit.

Nu fac recenzie de carte, nu vreau sa stric plăcerea nimănui de a citi.

Ce pot spune însă este că Petronela atinge, te îmbrățișează cu mintea sa și nu iți mai dă drumul.

Cea mai recentă carte a sa vorbește despre relații, însă mai presus de ele de ceea ce acestea trezesc în cei ce sunt implicați în ele: iubire profundă, dezorientare, dependență ce curmă dorința de independența, dezrădăcinare, pierdere şi regăsire.

Nu vorbim de perfecțiunea relațiilor, căci aceasta nu există, ci de oameni ce se implică în ele dincolo, poate, de orice urmă de tradiţional, într-o imorală moralitate, incapabili de a se opune pornirilor primare sau de a spune nu iubirii, oricât de distructivă ar putea fi ea.

Când relaţiile umane se sfârşesc, vindecarea vine din sine, pe străzile unui oraş al libertăţii, unde singurătatea nu mai este singurătate sau este o altfel de singurătate şi unde iubirea se strigă pe ziduri ce se scufundă aşa cum uneori şi noi oameni o facem.

Aşadar iată-mă căutând să ies din profunzimea trăirilor generate de scrierea Elenei Ferrante și ajungând să înot în apele nicidecum limpezi ale scrierii Petronelei Rotar.

Și simt că îmi place să mă las purtata de vârtejul scrierii sale, un vortex de senzații nebănuite atingând-mi ființa, relevând elemente ascunse acolo unde nici gândul nu poate pătrunde uneori.

Nu te poți vindeca de cărțile citite şi iubite profund prin alte cărți, poți însă să te vindeci pe tine prin suma tuturor emoțiilor trăite citind.

Compui prin rând de carte realități cotidiene înfrumusețate sau poate doar altfel explicate ție de tine, așa vad eu lucrurile.


Spuneam ca nu citesc ficțiune, dar iată-mă cuprinsă de febra ei, căci se întâmplă să cred în spusa Elenei Ferrante cum că ficțiunea este de fapt mai adevărată decât orice jurnal sau autobiografie pentru că scriitorul este liber să navigheze prin străfunduri de conștiința dând viată personajelor și înzestrându-le cu caracteristici pe care le posedă sau la care râvnește și creând astfel ceea ce vrea a fi sau își imaginează a fi, fără încorsetare, fără teama de a fi judecat aspru de cei ce îndeaproape îl cunosc.

Scriu, scriu despre cărțile ce mi-au modelat mintea.

Prin ele devin un pic mai mult ceea ce sunt cum Nietzsche spunea, citându-l în fapt, se pare pe Pindar – Devino cine esti.


Dar cine suntem mai exact?

Suntem noi cei de ieri, cei de atunci, modelați de destin mai mult ca de carte, de cotidianul ce uneori ne abrutizează, de oamenii cu care suntem nevoiți adesea să reacționăm?

Nu știu.

Frânturi de mine recunosc pretutindeni în scrieri ce mă ating, drept dovadă că suntem atât de asemănători celor din jur, cu bune și cu rele, cu vieți ce se aseamănă, cu implacabilul sfârșit, cu bucurii și regrete.

Emoțiile ne copleșesc adesea.

Viața ne aruncă de colo-colo nepăsătoare într-un indiferent univers.

Și așa cum Elena Ferrante spunea, dacă nu sfârșim morți într-un colț, scriem, sau dacă cuvântul refuză a se așterne pe hârtie citim. Citim ca să ne creăm propriile poveşti în minte cu ajutorul cuvintelor scrise de cei ce ne dezmorțesc prin arzător cuvânt din nepăsare şi din superficialitate.

Uneori ne cuprinde febra cărții și stăm așa, febrili, în mijloc de existență, dorindu-ne cu ardoare să ne vindecăm, dar în același timp iubind acea căldură interioară, acel frison nedefinit, nedeslușit, pe care numai această febră ni-l poate da.

Alteori, lucizi, ne amintim de tot ce ne-a marcat existența, pentru un minut sau pentru totdeauna.


Cuvintele îmi alunecă printre degete doar pentru ca apoi să se scrie singure pe portativ de existență.

Ce dacă nu exprim exact ce îmi doresc? Am devenit ceea ce sunt, chiar dacă niciodată nu voi ști cu adevărat cine sunt.

Mă simt un simplu om care iubește cuvântul mai presus de cei ce îl rostesc în vorbe volatile la colț de univers.

Scriu. Scriind, trăiesc.

feature image from pixarbay
Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal