Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Merita mai mult-In memoria

Mar

Merita mai mult.

Mi-am spus asta de mult timp.

Însă de când s-a îmbolnăvit am fost foarte obsedată de ideea că dacă Dumnezeu ar exista, el ar fi cel ce ar trebui să îi ceară ei iertare.

Apoi a murit. Cortina s-a lăsat și mult prea multă liniște ne-a cuprins.

Am cunoscut-o acum mulți ani. A fost singura ce m-a întâmpinat cu multă căldură la noul meu loc de muncă.

M-a făcut să mă simt specială când pentru toți ceilalți în cel mai bun caz nu existam și în cel mai rău caz eram o stupidă.

Am aflat ulterior că făcea asta cu fiecare nou angajat pentru a spăla lacrimile pe care le plânsese când se angajase și toți o trataseră ca pe un nimeni.

Am crezut că suntem de o vârstă, realizând apoi că eram la un deceniu distanță.

Nu își arăta vârsta. Se purta copilăresc și cu o dulce inocență. Inclusiv chipul său și-a păstrat tinerețea până  la sfârșit.

Cred că într-un fel am iubit-o mereu.

Nu ne-am împrietenit de la bun început, însă mereu m-am simțit atrasă de frumusețea minții și a inimii sale.

Nu știa să rănească, dar toți o răneau. Uneori aveam senzația că prin bunătatea ei cerea să fie umilită. Pentru că ea niciodată nu riposta, toți simțeau că pot să profite în orice fel de ea.

Își făcea treaba cu prisosință. Nu se lăuda, nu se bătea cu pumnii în piept. Nu știai ce face, dar făcea totul cu o conștiinciozitate aproape religioasă.

Ea chiar era o persoană religioasă ce credea în bunătatea unui zeu prieten.

Credea că oamenii și zeii sunt deopotrivă buni.

În timp ne-am împrietenit și am aflat mai multe despre trista ei viață. Am aflat despre dorința sa de a deveni medic și despre multele eșecuri la examenul de admintere la medicină. Am aflat despre resemnare și despre faptul că își dorise o diplomă atât de mult încât făcuse enorme sacrificii pentru a termina o facultate la seral într-o epocă a inumanității, chiar dacă facultatea la care intrase nu era nici pe departe ce își dorise. Așa a fost atunci pentru ea, așa a fost mereu.

Făcea naveta pentru serviciu și facultate și anxietatea examenelor i-a dat coșmaruri pentru întreaga viața ca un fel de post traumatic stres.

Familia ei era de o simplitate copleșitoare. Cu o mamă ce terminase 4 clase și un tată cu ceva mai multe, care amândoi aveau senzația că, prin faptul că aleseseră să o aducă pe lume, ea le datora existență și supunere totală, a fost condamnată la totală nefericire. La fel ca elefantul legat de mic ce ulterior crește, dar, deși poate rupe lanțul ce îl leagă, nu o mai face niciodată, M. nu a putut  niciodată rupe lanțul ce o lega de familia sa defectă.

Mama sa, cu personalitatea sa dominantă a dominat-o pe ea și pe tatăl ei într-atât încât în final au sfârșit amândoi în renunțare.

Cu o dragoste obsesivă pentru mama sa, M. a văzut în celălalt părinte, ce încercase la un moment dat să rupă lanțurile, un dușman condamnând-l pentru întreaga sa viață.

Încercarea lui eșuată de a-și reface viața a convins-o pe M. că bărbații sunt defecți și a dus la alegerea sa de a nu se căsători niciodată.

Și astfel a rămas prizoniera celor ce i-au dat viață, sacrificând totul pentru ei.

Adesea nu avea ce mânca pentru a fi capabilă a satisface mofturile unor oameni pentru care ea nu reprezenta nimic altceva decât cineva ce trebuia să le rezolve problemele.

Moartea tatălui alcoolic a eliberat-o de o povară și niciodată nu i-a trecut prin minte că acel om este posibil să fi murit de nefericire.

A perceput moartea tatălui ca pe o dramă însă, poate tocmai pentru că ea dus povara bolii lui și niciodată nu și-a putut reveni din suferință.

Și-a dorit enorm ca după moartea tatălui mama sa să vină să locuiască cu ea și să o elibereze de singurătatea ce îi era ca o strânsă chingă. Nu s-a întâmplat niciodată.

Cu o inteligență peste medie, cu o bunătate ieșită din comun, dar și cu o încăpățânare pe măsură, nu s-a lăsat influențată de cei ce încercau să o învețe să trăiască și pentru ea un pic.

Își detesta munca, dar o făcea exemplar. Suferea de sărăcie în tăcere și toate veniturile le direcționa către mama sa.

Adesea stătea în frig iernile sau nu mânca nimic. Adesea avea lacrimi în ochi pentru orice. Nu știa să primească pentru că era învățată doar să ofere.

În zadar am încercat a-i arăta că a primi este firesc. A reușit să accepte mici daruri, dar doar atât.

Nu a mers în concediu undeva niciodată în întreaga sa viață, toate concediile și le-a petrecut învățând, apoi lucrând la țară la părinții ei, la munca câmpului.

Apoi s-a îmbolnăvit ducându-și boala în singurătate ca să își protejeze mama. Și boala a trecut. Apoi s-a îmbolnăvit din nou puțin mai grav. A ales să își nege boala sperând că dacă o ignoră trece.

Spunea adesea că zeul său o ajută, că mereu i-a fost alături în clipele de răscruce.

Nu știu ce a gândit când s-a îmbolnăvit extrem de grav. Poate chiar și atunci a sperat câ în final zeul său îi va întinde o mână de ajutor.

A făcut alegeri greșite și le-a plătit cu viața. M-a zguduit neputința și destinul său total lipsit de orice fel de rază de soare.

Când s-a îmbolnăvit ultima oară, de la diagnostic și până ce a trecut pragul către eternitate nu a avut nici un strop de soare după ploaie. De fapt niciodată nu a răsărit soarele pe strada ei.

Au dezamăgit-o toți, inclusiv eu. De ce? Pentru că au vrut și pentru că au putut. Pentru că ea nu s-a opus niciodată.

Purtam adesea discuții lungi. Ii iubeam bunătatea detestându-i în același timp negativitatea și neputința de a se rupe de greutăți. Și ar fi fost atât de simplu.

Iubea cărțile și îmi plăcea să vorbim despre ele. Nu aveam aceleași gusturi deși uneori ne intersectam în plăceri. Iubea ficțiunea, iubeam știința, autobiografiile, filozofia și psihologia. Mă asculta cu interes deși adesea nu mă aproba. Îmi plăcea să îmi povestească despre cărțile citite de ea ce o scoteau din neputința unei vieți apăsătoare și uneori mă convingea să le citesc și eu.

A fost printre puținii cărora le-am vorbit despre plăcerea mea de a scrie. Știa deja.

Ai spune că a fost victima propriilor alegeri eronate. Dar cât liber arbitru avem? Am crezut adesea în vina ei, dar apoi am realizat că nu se mai putea rupe de un trecut abrutizant, că îi era imposibil, că poate avea nevoie de ore de terapie ca să poată învăța să trăiască. Nu și le-ar fi permis și probabil că și dacă cineva i le-ar fi oferit gratis le-ar fi refuzat.

O sumă de tristeți a fost și a fost pedepsită de destin pentru extrem de multă bunătate.

Aprope de sfârșit am reușit să trecem barierele impuse de ea și să încercăm a-i împlini nespusa dorință ca mama sa să fie alături de ea. Am făcut-o prea târziu însă. A venit prea târziu soarele ei, singurul ei soare și când a venit, a făcut-o după prea multă zbatere și rugăminți.

M. a murit singură pe un pat de spital fâcând poate un ultim sacrificiu pentru mama ei absentă la moartea sa- a scutit-o de momentul plecării.

Am urât-o pe mama ei cu toată puterea minții mele. Când a murit, la scurt timp după M., mi-am spus că poate am greșit, că poate M. nu a fost pentru ea doar omul bun la toate, o sursă de bani și un sclav, ci un strop și fiica sa, sânge din sângele său, ființa căreia i-a dat naștere și care nu merita pedepsită pentru că a venit pe lume.

La înmormântarea lui M. necrologul a fost prea scurt, prea insipid, incapabil a arată ce suflet imens a avut această ființă. Ea nu s-a născut doar și a murit spre suferința mamei sale. Ea a trăit o viață de pedeapsă din cauza enormei iubiri ce o purta mamei sale. Multe a realizat deși poate imposibil de socotit așa cum suntem noi oamenii obișnuiţi. Măreția inimii și ce oferă ea nu se poate socoti niciodată.

Dar dincolo de toate aceasta, M. s-a născut și a trăit într-o lume ce a dezamăgit-o cumplit, mereu, lume căreia ea i-a oferit din toată inima totul, fără jumătăți de măsură.

A fost un om deosebit, un coleg minunat, o prietenă exemplară, o ființă a datoriei pe care și-o făcea fără comentarii și fără de greșeală. Nu știai cât muncea pentru că nu se plângea niciodată.

Avea o părere proastă despre ea, însă era fascinantă. Atunci când se deschidea, îi sorbeai cuvintele și nu te puteai opri din ascultat. Știa mult mai multe decât voia să se vadă. Avea o imagine distorsionată despre ea, se simțea un semn de punctuație banal când în fapt era o poezie.

Când a murit, n-am plâns.

Ca la moartea mamei, am înlemnit închistată într-o mută durere.

Pier tot mai mulți dintre cei de care avem nevoie și rămân cei ce adâncesc răni.

Știu că trăim într-un nepăsător univers. O văd zi de zi, trăiesc asta zi de zi.

Îmi va fi dor de ea și de frumoasa ei prietenie, de loialitatea ei și de frumusețea inimii și a minții sale.

Totul pare la fel nu? Și totuși nimic nu va mai fi la fel până la eterna uitare, până când toți cei ce au cunoscut-o vor fi uitat-o.

Prezența ei în absență mă face să o privesc cu ochii minții dincolo de toate singurătățile din lume. E acolo, în universul de unde a venit, pulbere de stele.

Noapte de noapte când privesc cerul înstelat îmi imaginez că e pretutindeni.

Merita un necrolog mai bun. Nu i-l pot oferi. Am putut doar scrie mai mult decat două cuvinte.

Merita o viață mai bună, un altfel de destin.

Dar nu a fost să fie așa.

Privesc spre ea din amintiri. Am iubit-o și mereu o voi iubi. Am considerat-o prietena mea, eu, una dintre cele mai singuratice ființe din univers.

A oferit totul primind la schimb mai nimic.

Ar fi atât de multe de spus despre ea, dar mă opresc aici.

Sper că nu vom uita să ne amintim!

Să te odihnești în pace copil al universului!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share