Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Paris

Paris

Atunci când pașii ni se îndepărtează de ținutul natal, către meleaguri străine, ne delegăm sufletele cu puterea unei iluzorii fericiri sperând că în căutarea cu harta în mână ne vom îmbogăți nu numai mintea, dar și sufletul de seducția noului ce poate crea pulsații de inedit prin venele plictisite de cotidian.

Astfel că, mai mult sau mai puțin des, ne luăm valizele, stabilim itinerariile și pornim către necunoscut cu speranța încolțindu-ne la colț de iluzie și cu bucuria pe care anticiparea plăcerii ne-o poate aduce.

De data aceasta destinația finală a fost Paris, oraș al luminii și al iubirii, iar drumul, deloc scurt atunci când zborul îl faci nu în văzduh ci pe străzi prăfuite de timp și actualizate de investiții.

Aș zice că nu știu scrie un jurnal de călătorie poate și fiindcă, în fapt, nici nu cred că îmi place să citesc un jurnal de călătorie.

Însă iubesc căldura dureroasei amintiri a unor momente de neuitat și pe această căldură aș vrea să o păstrez vie asemeni unei flăcări capabile să încălzească lâncezeli rutinate ale zilelor ce trec într-un ritm amețitor ce te face aproape incapabil a le mai deosebi.

Așadar am văzut Parisul pentru a doua oara după ce timp de 5 ani l-am putut vedea numai pe retina timpului impregnat în memoria mea sau în tehnice fotografii colorate așezate cuminți nu pe hârtie, ca mai dăunăzi, ci în foldere ordonate în calculatoare prăfuite.

Aș zice ca Parisul nu este un oraș, ci un sentiment sau poate nu un sentiment, ci un amalgam de sentimente ce cutează să ți se perinde prin suflet și prin minte ca un carusel nărăvaș de senzații și adrenalină.

Aș zice că nu te poți cu adevarat îndrăgosti pasional de Paris și asta pentru că atunci când îl întâlnești ai senzația că îl iubești deja.

Poate nu îl iubeşti cu flacăra nimicitoare a unei pasiuni ce îți dăruiește clipe de imprevizibil și de exaltare, dar cu certitudinea unui respect și a unei molcome iubiri ce poate fi pentru totdeauna.

Pentru a fi prezent în miez de istorie, în trecutul unui oraș încărcat de evenimente atașându-i în același timp trecutului, prezentul încărcat cu năucitoarea sa prezență, trebuie să intri în atmosferă și asta nu este deloc ușor atâta vreme cât sufletul tău vibrează în același timp la ferestre transparente de prezent și la uși masive de trecut.

Am pășit în Paris sperând că ii voi simți magia în fiecare particula a sufletului meu avid de visare, doritor de uitare și m-am trezit iubind norii călători pe cer parizian și soarele ce cuteza să ii despartă sau curcubeu de culoare apărut pe cer de speranță după ploi ca după lacrimă.

M-am trezit gândindu-mă la Quasimodo  și la Victor Hugo atunci când am pășit în catedrala Notre Dame. Și m-am gândit la iubire, la iubirea lui pentru Esmeralda. Apoi m-am purtat pe drum de carte către Balzac atunci când i-am atins cu privirea masa pe care a scris eternitate.

Poate că femeia de 30 de ani își păstrează intactă tinerețea datorită unui rând de carte. Și poate că și iubirea neîmpărtășită poate fi năucitoare, răvășitoare și complexă pentru că simplul fapt că unul iubește cât pentru doi.

Pe străduțele înguste din Montmartre își spun povestea făuritorii de iluzii, oameni ce au scris cu sufletul și care au pictat cu penele de speranță pe șevalete de eternitate.

Este imposibil să nu le simți vie prezența, e imposibil să nu simți un pic din nebunia creatoare a lui Van Gogh sau din modernismul lui Picasso.

Ii simți pe toți, fără să ii vezi, adunați pe străzi uitate de timp pentru a-și însufleți propriile istorii și ție realitatea.

Iar apoi ajungi la biserica Sacre Coeur, respirația ți se taie și nu știi dacă ceea ce simți vine de la un zeu doar la tău sau al întregului univers ce privește minunându-se alături de tine.

Sena își croiește tihnită drumul prin miez de Paris și dacă ești atent îi simți profunzimea sufletului, dar și zbaterea de la suprafață.

Aș zice că Sena este introvertită și îsi spune povestea în șoaptă pentru că știe că puțini din cei ce o privesc o înțeleg.

Ai putea crede că Sena e frumoasă, însă eu știu sigur că frumusețea ei nu e o iluzie efemeră, ci se găsește acolo înlăuntrul său unde cheițele iubirilor neîmpărtășite sau rostite, ale prieteniilor pentru o viață de om și pentru dincolo de ea, zac printre nisipuri mișcătoare ce te conduc către sufletul planetei.

Și apoi cine ar putea nega farmecul cafenelelor de demult unde își petreceau momente de solitudine cei ce avea ceva de spus.

Poate că dacă n-ar fi plouat în Paris nu aș fi știut că el poate fi frumos și atunci când cerul plânge peste el pentru că lacrima imposibilității poate face posibilă strămutarea frumuseții de pe chip în adânc de speranță.

Hands of time… pentru mine sculptura lui Rodin, așezată cuminte în muzeu pentru a fi admirata, iubită și contestată, reprezintă atingerea dintre două mâini ce niciodată nu se vor atinge,  dar care în lumină stranie a după amiezii se ating undeva unde nu există spațiu și nici timp.

Cred că turnul Eiffel, creație desăvârșită a omului și-ar pierde din farmec și fascinație dacă nu ar fi în înțelegere cu tot ceea ce natura ii poate dărui pentru că atunci când îl atingi cu privirea în dimineți răcoroase sau în miez de zi, la umbra întunericului sau în deplinătatea lui, ai senzația că privești certitudinea în însăși incertitudinea ei.

Și în timp ce privești măreția unui sentiment cu nume de oraș înțelegi fără putință de tăgadă de ce uneori viața pare colorată în roz și de ce uneori regretele nu își au rostul.

Te-am privit, Paris, așezată la poale de Eiffel, în cuminți batobuse din vâltori de Sena sau din culmile Arcului de Triumf, de turn Eiffel, am fost tăcută la mormântul lui Napoleon de la Domul Invalizilor și cu un zâmbet pe chip la muzeul Brâncuși  te-am privit așa cum ești înțelegând într-un fel cum ai fost cândva.

Ți-am admirat văluri de natură din parcuri înverzite, ți-am atins păsări din văzduh, am cunoscut modestia în fața măreției Luvru-lui și D’Orsay-ului și ți-am cunoscut Dumnezeul din Saint Chappele.

Ți-am respirat aerul și suflul tău mi-a însuflețit dorința de cunoaștere.

Acum închid ochii pentru a te putea privi și știu sigur că închisorile nu există atunci când spiritul ți-e liber.

Dar mai presus de toate există amintirea și poate puterea de a trăi momentul și de a-l iubi așa cum este, pentru ceea ce este.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share