Spovedania unui OM
July 27, 2017
“Evul mediu s-a întors deja, de această dată înarmat cu artileria secolului XXI”
“Spovedania unui preot ateu” – Ion Aion
Am cumpărat cartea “Spovedania unui preot ateu” , fără a o deschide în prealabil și fără a mă îndrăgosti de ea instantaneu așa cum de obicei mi se întâmplă când e vorba de cărți.
Am cumpărat-o fiindcă, aflând de ea, fusesem marcată de o stranie curiozitate. Îmi amintesc, nici nu e greu, căci nu au trecut prea multe luni de atunci, că am început a o citi încă înainte de a ieși din Mall și nu m-am mai oprit aproape nici o clipă până a o termina.
Pot spune că am realizat că trăiesc profunzimea unui sentiment ce avea să dureze și nu doar o pasiune ce se transformă în scrum, împrăștiată în zare și uitată.
Fără a avea pretenția că mă pricep câtuși de puțin la valoarea unei cărți din punct de vedere literar, pot spune că, prin intermediul acestei cărți, am descoperit OMUL printre rânduri și că descoperirea m-a fascinat.
Nu este nevoie să spun că, subiectul tratat în carte fiind unul sensibil, spiritele s-au inflamat inutil ca de obicei și totul s-a transformat într-o mare dezbatere, în păreri pro și contra, în adevărul meu contra adevărul lui, în conflicte de opinii adesea demne de cascadorii râsului.
Dar să revin la carte și la OM.
Scrisă de un fost preot ce a conștientizat că nu mai poate profesa în meseria pe care și-o alesese cândva și care a demisionat, cartea abundă în învățăminte.
Fără a fi deloc greoaie, adesea comică, dar în același timp foarte profundă cartea prezintă un om ce își exercită profesia de preot fiind în același timp extrem de introspectiv.
Viața sa interioară, extrem de bogată, îl îndeamnă să caute răspunsuri uneori și la întrebări fără răspuns și întrebările pe care și le pune permanent contrastează pregnant cu realitatea vieții pe care este nevoit a o trăi, o viață marcată de minciună, de micime și de pseudo judecăți găunoase.
Puțini oameni își mai pun astăzi întrebări. Mulți aleg doar să creadă. Aleg să facă ce li se spune, cum li se spune, nemaifiind capabili a raționa singuri.
Atunci când întrebările curg, răspunsurile vin și ele. Chiar dacă uneori răspunsurile sunt incomplete și cer alte întrebări fluxul în sine dă naștere la cunoaștere. Drumul pe calea cunoașterii este un drum anevoios, dar o data ce a pășit pe el, cu greu cineva mai poate abandona, într-atât de extraordinar este.
Atât de periculoasa autosuficiență apare doar în momentul în care alegem să nu ne mai punem întrebări.
Doar atunci credem că știm totul când în fapt avem atât de multe de aflat.
Metafora mânăstirilor închinate științei și omului, aduce în prim plan realitatea la care cei dogmatici aproape că refuză să reflecteze- aceea că omul a creat divinitatea și nu învers și că știința este cea care deschide ochii închiși pentru că deși nu știe încă tot, nu contenește să caute a afla.
La întâlnirea cu moartea, OMUL realizează că dincolo de ea nu se găsește nimic.
Ca într-o ficțiune, ce va să devină pesemne la un moment realitate, știința este cea care poate da omului nemurire.
Sigur și azi nemurirea există, ea este dată de actul artistic, de descoperiri ce dăinuie peste timp și care transformă oamenii din muritori în nemuritori în amintirea celorlați.
Și la fel de sigur este că mulți au nevoie de credință. Au nevoie de condiționarea binelui prin ceva, de frica de ceva. Au nevoie de un ghid, asumarea propriei ființe, a responsabilităților faptelor lor fiind pentru unii de neimaginat.
Sunt cei ce au nevoie de zei în disperare și ajutorul dat de prietenii lor imaginari este asemeni aceluia dat de pastiluța de zahăr ce poate face oamenii să se simtă mai bine doar pentru că ei cred că ea are încorporată în ea substanța real folositoare.
Nu cred că e ușor ca oamenii să realizeze că sunt aruncați într-un univers căruia puțin îi pasă de ei. De asemenea nu cred că trezirea la realitate e ușoară și adesea se face cu mult tumult interior.
La mine trezirea la realitate a început cu o moarte, moartea mamei și a fost destul de abruptă. La alții vreau să sper că poate începe cu o carte.
Sentimentul de autosuficiența pe care credința o dă devine insuficientă pentru OM și el caută să se descopere prin alte mijloace- educare, introspecție, cuprinderea necuprinsului de dincolo de o lume devenită neîncăpătoare pentru el.
Mi-am amintit, citind această carte, de cineva ce mi-a zis că este obligatoriu să urmăm orbește ceva sau pe cineva la un moment dat.
Știu că i-am răspuns doar că nu aș urma orbește pe nimeni și nimic nici oarbă de aș fi. Știu că m-aș lăsa condusă spre noi orizonturi de cunoaștere de cei de la care aș simți că pot învăța ceva. Și pe ei i-aș urma, niciodată orbește însă, ci cu mintea deschisă spre a putea pătrunde noi înțelesuri, necunoscute mie până atunci.
Asemeni lui Nietzsche, cred că maturitatea ne atinge atunci când realizăm că este cel mai important în lume este să devenim cine suntem, că pașii trebuie să ni-i purtăm prin această lume ipocrită, fără ipocrizie, că uneori merită să pierdem aparentul tot, doar pentru a câștiga totul autentic.
Cred că Ion Aion a făcut asta scriind această carte, cred că aparent a pierdut, când în fapt a câștigat înzecit.
A trăi frumos înseamnă a trăi autentic, a face bine și a iubi necondiționat, fără nevoia de a urma orbește credințe ce nu te mai reprezintă.
Nu știu câți au citit cartea, nu am habar cam ce a înțeles fiecare din ea, dat fiind faptul că noi oamenii, așa cum frumos spunea și autorul cărții în interviul pe care l-am urmărit cu atât de mult interes, avem fiecare adevărul nostru, fie el și fals. Cert este că fiecare rând din carte merită citit, unele de mai multe ori chiar, pentru a le înțelege esența.
Nimic nu e complicat dacă se poate explica simplu, însă mulți, constat cu tristețe, complică simplitatea, transformând-o în pseudo-complexitate.
De ce pseudo?
Pentru că orice este cu adevărat complex se poate reduce la piese extrem de mici, ca un puzzle, pentru care avem nevoie de rațiune spre a le înțelege, dar care reduse fiind astfel sunt atât de ușor de priceput.
Cândva, omenirea atribuia neînțelesul misticului, acelor zei ai lucrurilor de neînțeles. Între timp s-au dat răspunsuri și inexplicabilul a devenit explicabil.
Singurul lucru aproape imposibil de explicat este de ce pentru oameni este atât de greu să renunțe la religia ca dogmă. Universul întreg este un miracol ce nu are nevoie de dogme pentru a produce încântare. Când dogma intervine nu mai este vorba de rațiune, nici măcar de mistic sau de senzaţia de plenitudine, de întreg, ci de altceva.
Atei sau credincioși deopotrivă se pot regăsi toți în această carte. Cred că omul ce a scris-o a reușit să își depășească condiția și că s-a așezat fără să își dea seama pe nivelul 2 al dezvoltării umane, conform teoriei expuse de Clare W Graves.
Nu știu exact cum să mă raportez la carte.
Știu doar că a trezit în mine dorința de a reciti rânduri întregi din ea. Știu că am primit-o în inima mea cu bucuria celui care a înțeles că temeinicia se clădește pe cunoaștere și nu pe povești, că poveștile își pot avea și ele rostul lor, dar doar atâta vreme cât umanitatea înțelege că ele sunt doar povești și atâta vreme cât, ca din orice legendă, mit sau poveste, pilda pozitivă este luată în considerare.
Și numai atâta vreme cât astfel de povești nu sunt folosite spre a ucide, spre a îngrădi drepturi, spre a judeca, spre a ridica ignoranța la rang de cinste. Poate că e adevărat că va dăinui credința câtă vreme mentalul are nevoie de ea. E de înțeles, la fel cum trebuie să fie înțeles că se poate întâmpla ca mentalul să nu mai accepte a o cuprinde.
Sper că totuși nu toate viețile sunt voluptoase și banale. Cu siguranță unele nu sunt banale deloc iar oamenii ce le trăiesc sunt repere demne de luat în seamă de semenii lor.
Aș putea considera cartea doar o carte, o înșiruire de cuvinte, dar refuz să o fac. Prefer să o consider un mic pas către un mâine mai curat, mai lipsit de ipocrizie și mai demn. Prefer să o văd ca pe un nou început și pot spune că aștept cu nerăbdare continuarea.