Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Stele si cer

Noaptea atinge sufletul cu visare în același timp transformând visul în creație.

Stelele, licurici cerești, luminează penelul și cuvintele se aștern, ca dictate, pe străzi drepte sau strâmbe ale emoției ce se cere eliberată.

Totul pare ireal și totuși, aceasta este desfășurarea unei realități ce mă reprezintă întru totul și întru eternitate.

Dacă nu ar fi așa, aș înceta să fiu eu, creierul mi-ar amorți și aș lua o pauză de viață, definitivă și infinită precum universul.

Nebunia creației întâlnită la cei ce rămân nemuritori, dar și la cei insignifianți se trezește la ceas târziu de noapte când cerul înstelat e martor la visare.

Nebănuite resurse ies la suprafață și prezentul se cere trăit cu maximă intensitate.

Întinsă pe plaja pustie cu ochii ațintiți spre cer mă simt măreață și nesemnificativă deopotrivă.

Trecutul nu mi se mai strecoară printre gânduri și viitorul amuțește pentru o secundă.

Sunt doar eu și eternitatea. Eu și pletora de stele ce clipesc intens la milioane de ani lumină distanță.

Unele stele vor fi pierit deja, acum, când le privesc, dar ce nasc ele în gândurile mele poate deveni nemurire. Sau poate nu, dar cu siguranță ar putea exista cât eu voi exista.

Oare câte povești au a spune stelele?

Copil fiind mă simțeam copleșită de măreția timpului universal, de universul însuși.

Acum însă, deslușesc necuprinsul prin prisma gândurilor mele și a capacității mele de înțelegere și îi admir solemnitatea prin lentila scurtului meu timp aici pe pământ.

Oamenii de știință prelucrează informații și îmi  aștern în față descoperiri de netăgăduit pe care mintea mea le include în realitate.

Încetul cu încetul golurile se umplu și miracolul mitic se transformă în adevăr existențial.

Sunt norocoasă că îl pot simți, că vreau a-l înțelege.

Nu am nevoie de zei pentru a-mi explica măreția cerului când cerul însuși se așterne în fața mea zămislind cuvinte.

Cuvintele se propagă cu repeziciune în minte și în prezentul ce se transformă permanent în efemer.

Ce neimportante par problemele zilei, noaptea, când stelele vorbesc.

Totul mi se pare spectaculos, constelații de stele și vise.

Poate că așa cum Blaga spunea, veșnicia s-a născut la sat, dar cu siguranță a crescut în miez de univers și va pieri doar când universul va dispărea.

Mi se trezesc simțurile ca într-o poveste de dragoste unică.

Sunt romantica pragmatica ce trăiește în realitatea luminii și a umbrelor ei.

Ziua îmi scriu romanul, noaptea poezia.

În timp ce scriu pacea mă cutreieră timid, ziua bântuită de claxoane și curajoasă noaptea la lumina reflectată de lună și primită de la soare.

Nu am nevoie de candele aprinse pentru regăsire.

E nevoie doar de noapte și de liniștea ce mă cuprinde în brațe  în uitarea a tot ce nu e sine.

Și parcă aud șoapta stelelor care cad. Moartea însăși devine viață, naștere, renaștere, etern.

Poate nu aș fi simțit nevoia să scriu despre lună, stele, univers și visare dacă nu aș fi fost inspirată de vocea celor ce au scris poezii de neuitat, într-o puternică antiteză cu realitatea ce curmă visarea, precum și de frumosul ce se cere trăit și care totuși este permanent călcat în picioare.

Poezia scrisă izvorâtă din febra zilei,  dar mai ales din geamătul nopții, a stelelor, a universului mi-a fost permanent partener de visare.

Regret că frumosul nu se poate împărtăși și că pentru a-l observa trebuie deschidere și capacitate de visare.

Și totuși…

Privesc cerul înstelat și mă cuprinde veșnicia, veșnicia care poate s-a născut la sat doar ca să se regăsească pretutindeni prin măreția astrelor cerești.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share