Totul (re)incepe cu un zambet
March 6, 2017
Cu adevarat totul, tot ce este bun, poate începe sau poate reîncepe cu un zâmbet.
Ne trezim cu noaptea în cap pentru călătorie.
Ațipesc pe drum, la fel și copila mea, doar soțul meu este pedepsit la a sta treaz pentru că din păcate autoturismul nu se conduce singur.
Trecem graniță, mașina gonește pe autostradă, iar apoi ajungem în Budapesta.
Parcăm pe o stradă, unde liniștea îți izbește timpanele neînvățate să se bucure de ea.
Am ajuns foarte de dimineața.
Bem o cafea la Starbucks și caut să intru în atmosferă, în atmosfera orașului pe care îl iubesc atât de mult.
Dimineața este răcoroasă.
Ne îndreptăm spre podul Elisabeta. Nu e aproape nimeni încă pe trotuare, de abia mai târziu se animă orașul. În pasajele subterane, dorm oameni ai străzii.
În Budapesta, sunt foarte mulți oameni ai străzii. Simt cum mi se strânge inima să îi văd dormind pe saltele ponosite, mirosind a urină, având lângă ei, în câte o valiză, întreaga lor viața plus câteva sticle de alcool. Mă întreb ce îi aduce pe oameni în astfel de stare. Nu îmi pot răspunde.
Trotuarele prind viață și în antiteză cu oamenii străzii vad cele mai sofisticate mașini sau oameni îmbrăcați cu haine extrem de scumpe.
Nedreptate, poate, însă nu știu dacă este așa, nu îmi dau seama exact cât din succes este șansă și cât din dezastru este neșansă.
Ajungem pe mal de Dunăre . Adie vântul. Îi privesc cu admirație pe cei ce fac jogging sau yoga. Au zâmbete pe chip. Zâmbim și noi. Iubesc Dunărea și modul ei de a străbate Budapesta.
Ca la țărm de mare, la țărm de Dunăre, în Budapesta nu pot fi nefericită.
Plecăm de la Podul Elisabeta spre Podul cu Lanțuri. Apele Dunării freamătă liniștit în timp ce privirile noastre le îmbrățișează. Tăcem, dar nu este tăcere în suflete noastre.
La Podul cu Lanțuri, ne odihnim un strop povestind cu o cioară vorbăreță.
Un fotograf nu se mai satură să surprindă în imagini albastrul cenușiu al apelor.
Hotărâm să ne îndreptăm pașii spre spectaculoasa clădire a Parlamentului.
Vedem un stol de pescăruși ce zboară deasupra Dunării. Sunt extrem de mulți, pesemne cineva le-a aruncat de mâncare. Îi privim și le admirăm libertatea.
Zbaterea de aripi și eleganța zborului mă face să mă gândesc că cei ce doresc să ne fure libertatea, fie și prin cuvânt, nu pot reuși întotdeauna, că până și libertatea poate fi o alegere, că uneori cei mai liberi sunt tocmai sclavii unor circumstanțe, că libertatea spiritului este și mereu va fi mai presus de orice fel de libertate.
Pășim cu tristețe pe lângă pantofii creați din fier de Gyula Pauer și de Can Togay in memoria celor ce au fost uciși de extremiștii maghiari din partidul- Nyilaskeresztes Párt-(Arrow Cross) între 1944 și 1945.
Câți oameni nevinovați au sfârșit tragic de-a lungul istoriei în numele religiilor sau a orgoliilor unor demenți!
Știu că unii oameni nu pot decât să urască și mai știu că a transforma ura în iubire este aproape imposibil de realizat, în mult prea multe situații.
Copila mea vorbește cu o fată de vârsta ei și mă simt mândră de felul în care fluent cuvintele curg asezonate cu un zâmbet. Sunt norocoasă să fiu cu ființa pe care o iubesc cel mai mult în lume, în locul atât de drag inimii mele.
Trecem pe lângă clădirea Parlamentului. Nu vrem să ne îndepărtăm prea mult de zona centrală,
fiindcă nu ne dorim să folosim nici un mijloc de transport în comun.
Admirăm imensa roată așezată semeț lângă cafeneaua Costa, unde tocmai ne-am răsfățat cu câte o prăjitură.
Budapesta își țese istoria în pânza prezentului. Nu o poți percepe decât cu iz de trecut și cu parfum de prezent.
Mergem mult și obosim, de aceea ne odihnim din când în când pe câte o băncuță.
Oamenii forfotesc, este multă poliție, ceea ce te face încrezător că nu ți se întâmplă nimic, dar în același timp te face să îți amintești de cei ce au pierit în marile orașe din cauza extremiștilor
ce nu se mai satură de vărsare de sânge.
La mal de Dunăre tineri se dau cu skateboard-uri. Îi admirăm pentru o vreme în timp ce vântul ne răsfiră părul și soarele ne îmbrățișează cu căldura sa.
Turiști cu ghid trec pe lângă noi sau noi trecem pe lângă ei. Nu știu dacă a fost dată să văd Budapesta lipsită de turiști.
Oamenii zâmbesc, iar zâmbetul te îndeamnă la zâmbet. Doar soarele te face să te încrunți, dar fără a-ți pierde voia bună.
Magazinele sunt pline și ele, pe străzile istorice clovnii caută să bucure copiii.
Un taximetrist turbat se ceartă cu un șofer, contrastând neplăcut cu atmosfera cu aer de vacanță. Unii oameni pur și simplu nu se pot bucura de nimic.
Ziua pe care o petrecem în Budapesta se apropie de sfârșit. Ne reîntregim familia și ne povestim întâmplările zilei.
Ne reîntoarcem în parcare pe străduțe mai liniștite și ne amuzăm de mașinile ciudate unde oamenii petrec la un pahar cu bere, mașini create tot spre a distra turiștii.
Plecăm spre țară.
Suntem copleșiți încă de prezența atât de vie în amintire a clipelor deja absente și ne promitem să revenim cât de curând.
Zâmbim. Și știu sigur că tot ce este bun pe lume poate începe sau reîncepe cu un zâmbet.
Szeretem Budapest!
