Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Un gând

Un gând îmi atinge fruntea încordată de cotidian și în el pot spune ca îmi regăsesc puterea de a merge înainte.

Sunt în fata păcatului existențial pentru ca existența nu se compune din reverie și visare, ci din realitate.

Însa așa cum realitățile diferă atunci când sunt privite din diferite unghiuri de privitori nu tocmai identici tot așa pentru unii oameni realitatea se confundă cu visul și poate de aceea, uneori, atunci când mă trezesc dimineața este ca și când aș adormi pentru ca trezirea îmi adoarme atât de mult așteptatul vis ce o noapte întreaga mi-a atins fiecare vertebra, țesut, fiecare element ce mă compune, din neființa ce locuiește comod acolo, în adânc de ființa..

Gândul rătăcit prin univers de insomnie și așternut în mintea mea precum o frunză, toamna pe caldarâm, îmi spune despre iarna sufletului dincolo de care nu întotdeauna primăvara apare, dar eu știu ca puterea și căldura lui a dat voie speranțelor să înflorească chiar și în prag de nostalgie, precum ghioceii primăvara.

I-aș da gândului un nume, dar mi-e atât de teamă că numindu-l i-aș da libertății miros de îngrădire, că aș construi un gard viu de durere peste eternitatea cugetului ce își poartă pașii pretudindeni, neoprit de nimeni.

Gândul e natură pentru că asemeni ei îmi atinge speranța cu îmbrățișarea caldă a actului unei iubiri infinite și săvârșite doar prin imposibilitatea săvârșirii.

Și asemeni naturii, gândul îmi dă senzația că îmi aparține, când în fapt este iluzie la ceas târziu de îmbrățișare a unor brațe ce îmi ating spiritul și nu ființa.

A mă dărui lui e ca și când m-aș dărui vântului, a mi se dărui e ca și când, visul mi s-ar așterne precum o mantie pe umeri de nesfârșită așteptare.

Poate că acolo, în căldura lui, aș simți răcoarea peste toridul unei chemări ce niciodată nu s-a lăsat auzită.

Gândul este râul ce îmi atinge suflul cu stropi de depărtare și în sălbatica-i curgere simt acut muzica ce mi-a învolburat singurătatea cu liniștea și pacea ei.

Un gând, atât, îmi atinge fruntea la punți de cuvânt sub arbori temători, acolo unde numai zenitul mai poate simți și acolo unde numai pași neauziți de cei ce nu pot înțelege se întâlnesc în șoaptă pentru o clipă cât o viață.

E ca și când versul rostit în tinereți răzvrătite de singurătăți “Nimeni nu te-asculta!Spune!” s-ar fi metamorfozat timid dar sigur în  “Spune!Te voi aculta!”.

Și când te gândești că e doar un gând, o fărâmă de suflet fără nume, la prag de târzie descoperire a nemuririi incertului, la prag de disperare, când de dincolo de porți închise s-a deschis cerul spre visare.

E doar un gând… cât o mie de cuvinte.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share