Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Să ne acceptam realitățile așa cum sunt ele

Când am ascultat acum câteva zile o conferință pe TED, o conferință ținută de Andrew Solomon, în care se vorbea de iubire și acceptare, m-am gândit, fără să vreau ,că da, cu siguranță suntem obligați nu numai să ii acceptăm pe cei din jur așa cum sunt, dar că de asemenea trebuie să ne acceptăm realitățile așa cum sunt și că dacă avem neșansa să credem că iluzia sub orice formă ar fi ea ne poate salva sau că ne poate aduce alinare prin cuvânt sau prin visare, ne înșelam amarnic, fiindcă realitatea ne lovește mai crunt ca niciodată trezindu-ne din reverie.

M-am gândit mult și la cuvânt, la neînțelegerea mesajului ce se cere strigat și nu șoptit sub clar de lună în singurătăți pustiitoare.

M-am gândit la zădărnicia lui, la faptul ca așternem cuvânt din pagini de inspirație ca pe un surogat pentru viața ce se cere trăită și m-am gândit la toți cei care în eternități au iubit prin cuvânt și nu prin faptă, șoptind erotice fraze la prag de iluzie în dormitoare de singurătate în care scriau la o simpla lumânare pâlpâind a speranță în loc să se săvârșească în actul iubirii efemere, dar eterne în istorii de memorie.

Am zâmbit amar când mi s-a spus că poate aștept prea multe cuvinte când de fapt cuvântul îmi rătăcește în gând și când în fapt nimic nu aș dori mai mult decât ca el să se risipească în miez de respirație întretăiată.

Unii au fost făcuți pentru iubire, puternică, eternă, trăind peste veacuri de istorii, deși eu cred că eternitatea iubirii este data tocmai de lipsa ei.

Tânjim după explozia de sentimente, după atingerea electrică, atunci când ne îndreptăm pașii tremurând de reumatism către magazine înțesate de lume și când suntem perfect conștienți că singurătatea se trăiește între zâmbete și mulțimi.

Stârnim invidii și ne mândrim cu noi prin cuvânt atunci când ne declaram perfid pozitivitatea. Și cât de fericiți suntem atunci când realitățile se destramă ca hainele pe umăr de timp.

Poate că Falco avea dreptate în cântecul său atât de drag mie. Poate că uneori, pentru a ieși din întuneric spre lumina, trebuie să ne sacrificăm complexitatea revenind la simplitate sau poate doar:

“Muß ich denn sterben/Um zu leben” Falco- OUT OF THE DARK

Nostalgia si doar ea a dat o usoară tristețe cuvântului, poate fiindcă uneori în speranță mai amestec visul cu cotidiana realitate.

Însa am certitudinea ca am puterea de a-mi trăi realitățile așa cum sunt ele, iubindu-le nespus de mult și acceptandu-le ca atare.

Poate că am săvârșit păcatul credinței în cuvântul efemer așezat frumos pe pagină ca un cadou surpriza într-o cutie frumos ambalată uitând pentru o clipă ca și eu îl aștern pe hârtii de timp fără a crede cu adevărat în el.

Poate că în greșeală am găsit seducția unei clipe de incert, plăcerea voluptoasă a nevoii de comunicare.

Dar greșeala pot spune că o voi repeta, fiindcă în fântâna nesecată a inspirației, pe care numai cuvântul mi-o poate da, îmi ostoiesc setea de necunoscut atunci când lucrurile se încăpâțânează să se repete cu o obstineță copleșitoare.

Dincolo de mirajul unei greșeli săvârșite, nu cu pixul, ci cu mintea știu ca prezentul trăit și numai el mă face să vibrez puțin sau mult, poate uneori fără semnificație dar într-o formă extrem de importantă pentru sufletul meu. Sunt perfect conștientă că sunt ceea ce mereu voi fi – gând așternut pe pagină de carte și emoție pe țărm de mare. Și apoi viața merită trăită și trăind-o uneori ni se întâmplă să o și simțim.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share