Alexandroupoli

Periplu prea scurt săvârşit pe meleagurile Greciei în Alexandroupoli, un oraş situat în Tracia, în nordul Greciei, aproape de Turcia.

Călătoria am făcut-o după o perioadă agitată, cam aşa cum sunt parcă mult prea multe trăite de mine, în această lume, pe care mă străduiesc din răsputeri a o înţelege, fără succes însă.

Aproape fiecare călătorie îmi rămâne în amintire nu numai prin ceea ce îi e dat ochiului să privească şi minţii să analizeze, ci şi prin alte elemente ce constituie un întreg, un întreg fără de care amintirea nu s-ar creiona atât de pregnant.

Am plecat murmurând un vers, un vers al lui Lucian Blaga din Risipei se dedă florarul şi anume:

Păduri ce-ar fi putut să fie

Şi niciodată nu vor fi.

Recunosc, am întâlnit acest vers pentru întâia oara, demult, într-o carte scrisă de Ileana Vulpescu. Şi nu l-am uitat niciodată cu adevărat chiar dacă poate s-a estompat în mintea mea.

Acum însă, după o multitudine de evenimente ce m-au zdruncinat serios, mi-am reamintit de el.

În zgomotul maşinii pe şosea, în geamătul mării şi în rândul de carte, ce şi el s-a aşezat cuminte în amintirea mea, versul revenea obsedant.

Păduri, câte din ele arse în frumoasa Grecie. Păduri ce au fost, ce ar fi putut să mai  fie… la propriu. Şi alături de ele, erori ce ar fi fost bine să nu fi existat, ce au distrus, poate, ce ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi, feluri diferite de păduri.

Alexandropoli este un oraş mai puţin turistic.

Ne-a fost descris în broşurile primite şi de către localnici ca fiind într-o  zonă pe care ei s-au străduit să o transforme în una turistică, dar care, fiind foarte militarizată pentru foarte multă vreme, nu au reuşit.

A devenit oarecum de interes în ultimii ani pentru plajele nisipoase şi apele puţin adânci însă, în momentul în care Grecia a intrat în recesiune economică, zona a căzut.

Acum din nou se încearcă a se stârni interesul turiştilor străini prin investiţii în turism, dar nu, zona nu este una cu mulţi turişti.

Însă pentru mine faptul că nu a fost aglomerat, că am întâlnit mai mulţi localnici calzi şi prietenoşi decât turişti reci şi gălăgioşi, a fost extraordinar.

Alexandropoli nu este un oraş mare şi la marginea promenadei, a zonei în care maşinile nu circulă, ne-am petrecut noi, cei veniţi de departe, câteva zile de relaxare.

Zona de promenandă are cel puţin un km şi punctul ei terminus este la portul oraşului, aproape de gara. Acolo se află farul, un fel de simbol al oraşului, care seara trimite raze de lumina către larg.

Spre deosebire de alţi ani, când rareori am stat într-un loc, dornici fiind a vedea cât mai mult, în acest an am petrecut 6 zile de vis doar în acest oraş: dimineţile la plajă sau în lungi plimbări pe ţărm, iar serile prin oraşul trezit la viaţă.

Apoi târziu, în noapte, la ţărm de mare am admirat stelele şi luna ce privea luminată spre mare. Uneori, un câine vagabond, mare, ca mai toţi câinii vagabonzi ai Greciei, ni se alătura, dormind cuminte sprijinit de piciorul soţului meu, parcă aşa simţindu-se în siguranţă.

Sunt multe de vizitat în oraş de la muzee până la parcuri cu copaci seculari.

Sunt multe de vizitat şi în împrejurimi, unde, după cum am spus nu am fost, locuri pe care ne-am promis să le vizităm într-o călătorie viitoare.

Şi multe am de spus şi despre modul în care sentimentele mi s-au impregnat de savoarea locului, despre pescăruşii ce aproape că ţi se aşezau pe umăr, despre crabii mari de pe fundul mării deveniţi una cu vegetaţia şi pe care aproape că nu îi vedeai dacă din când în când nu sesizai mişcarea tufelor vii cu picioare şi cleşti.

Am citit pe ţărmul mării, am citit aproape în fiecare zi de plajă, am citit tetralogia napoletana a Elenei Ferrante şi personajele mi-au fost imaginar alături, ele cu marea lor napoletana, eu cu marea grecească. Am râs, am plâns, am trăit viaţa mea, completată de a lor şi am iubit acele zile şi cartea cu adevărat.

Cândva, prietena mea, plecată dintre noi spunea, cu referire la această carte.

Tu eşti prietena mea genială.

Nici una nu citiseram cartea atunci. Eu o citesc acum. Ea nu a mai apucat insă. I-ar fi plăcut mult.

Si citind, citind la ţărm de mare despre prietenia Lilei cu Lenu mi-am spus, că asemeni ei, prietenei mele, Lila îi spune prietenei sale că e genială, când în fapt ea este cea cu minte strălucită, ce însă nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul din cauza greutăţilor.

Amintiri… amintiri la ţărm de mare ce imbină cu secvenţe de viaţă, alte amintire. Se ţes noi memorii în imposibilitatea altor posibilităţi pe de o parte şi în explozia de posibilităţi pe de altă parte.

Păduri ce-ar fi putut să fie

Şi niciodată nu vor fi.

Plecarea doare atunci când te îndrăgosteşti de un loc, când simţi că îi aparţii.

Îţi spui “Voi reveni”, neştiind sigur dacă se va întâmpla, dacă nu cumva evenimentele nu te vor împiedica, dacă nu cumva nu vei voi a vizita şi altceva.

Speranţa revenirii rămâne însă, de fiecare data când ne despărţim de un loc de care ne-am ataşat cu adevărat, de un loc unde fericirea ne-a cuprins, fie şi pentru o secundă.

Şi pentru că aşa cum Octavian Paler spunea:

Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe.

Nu ne rămâne decât să ne ostoim tristeţile şi dorurile, revenind şi creând noi fericiri de care apoi să ne amintim.

Alexandroupoli