Fiica ascunsă

“Copilul, da, este un vortex de anxietăți.” 
 Elena Ferrante, Fiica ascunsă

Pentru întâia oara, de când eram prin clasa 5-a, mi s-a întâmplat să recitesc o carte.

Atunci, mă îndrăgostisem de câinele determinat și curajos, ce încet, încet avea să descopere un univers, mai întâi fascinant apoi din ce mai ostil, căruia reușește însă să îi facă față.

Colț Alb de Jack London este cartea copilăriei mele și, deși printre rafturi prăfuite de biblioteci, ale căror client fidel eram, mereu găseam ceva ce sa îmi suscite interesul, reveneam negreșit, din timp în timp, la povestea lui Colț Alb.

Acum, însă, nu dragostea pentru un personaj m-a făcut să recitesc o carte, ci regăsirea, regăsirea ființei destrămate, printre cuvinte frumos meșteșugite și reflectând un adevăr aproape universal, așternute pe pagini de carte.

Am citit Fiica ascunsă de Elena Ferrante în goana mașinii și fără ca ochiul să mai poată admira peisajul, m-am cufundat în lectura simțindu-i gustul dulce amărui, atât de asemănător realității ce mă înconjoară și totuși atât de gustos, de hrănitor pentru spirit, ca o felie de tort pentru papilele gustative.

Povestea femeii mature aflată singură la țărm de mare, după ce zeci de ani fusese mamă înainte de a fi femeie, oricât de ficțiune ar fi, devine povestea mamei universale.

Libertatea câștigată după plecarea fetelor sale, decise să locuiască cu tatăl lor, pe alt continent la vârsta maturității, atât de prețuită la început, devine o închisoare a gândurilor și amintirilor pentru Leda, eroina cărții.

“Mă sunau adesea, de asemenea, în special Bianca, ce avea o nevoie imperioasă de a avea o relație cu mine, dar doar ca să știe dacă pantofii albaștri se potrivesc cu fusta portocalie sau dacă aș putea găsi niște hârtii uitate într-o carte pe care să le trimit urgent, dacă eram încă disponibilă pentru ura lor, părerile de rău, în ciuda diferitelor continente și cerului ce ne separa.” 

Leda are 47 de ani aproape 48 și, la țărm de mare, își amintește povestea ei, ca mamă și ca fiică deopotrivă, iubiri și frustrări, bucurii și tristeți, împliniri și destrămări.

Profesoară de literatură engleză, ea își dorește mereu să își depășească condiția și să se afirme pe plan profesional.

Căsătoria și nașterea fiicelor sale aduce însă pe planul I maternitatea, împlinirea profesională trecând pe alt plan, nici măcar secund, ci undeva pe fundal de existență.

Leda caută să fie pentru fiicele sale ce mama sa nu reușise să fie pentru ea. Dar nu fac oare asta toate fiicele lumii devenite la rândul lor mame?

Își amintește plăcerea primei sarcini și chinul dat de noul născut, devenit terorist, apoi greutatea următoarei sarcini.

Rememorează dorința de a nu își îneca între scutece și jucării toate iluziile și imposibilitatea realizării acestui deziderat.

Și sunt momentele, zeci, poate sute, de bucurii, dar și de frustrări de-a lungul evoluției sale ca mamă.

Momentul în care Leda, alege să plece pentru 3 ani pentru a-și împlini idealurile ca profesor, nu poate lăsa cititorul indiferent.

Însă privind la rece, fără pripite judecăți poți înțelege personajul principal, devenit captiv într-un univers căruia nu îi mai aparține.

Și deși copiii nu cer să vină pe lume, și nicicând nu este în regulă a-i părăsi, distanța pusă de Leda între ea și fiicele ei are rolul de a o trezi pe aceasta, de a o face să înțeleagă că nici o realizare pe plan intelectual nu se compară cu aceea de a fi mamă. Poate în lipsa abandonului, ar fi rămas doar frustrarea.

Relația sa cu Nina, la țărm de mare, definește pentru mine dorința de comunicare a mamei cu puii ei, ajunși maturi și cum acest lucru i se refuză constant de către fiicele ei, ea ajunge să se atașeze de o necunoscută aflată la vârsta fiicelor sale.

“Nina, pe de altă parte—eu nu sunt istoria Ninei.  Nina ar putea chiar să mă vadă ca viitor. Alege altă companie, o fiică străină. Privește-o, abordeaz-o.”

Întreaga carte e o zbatere, viată nu ca un vis, ci ca un coșmar cu doar scurte treziri.

Fetele ajunse la adolescență mutilează, fără a realiza sufletul mamei lor, prin imposibilitatea lor de a o privi ca pe o ființa umană și prin modul lor de a se amuza de elemente ale ființei sale pe care ea le considera a fi calități.

Însăși diferența dintre ele și ea, ele persoane axate pe tehnic ca tatăl lor, mai puțin sensibile, mai puțin umane și Leda, iubitoare de cuvinte și de ce se întâmplă dincolo de ele, deși imposibil de schimbat, devine o rană pentru femeie.

Și, deși aceasta își laudă fiicele, în permanență, în fiece gând al său este prezentă durerea, greu de controlat, pe care aceasta o resimte acut.

Finalul cărții este o definire clară a dezastrului existențial prin care trece Leda.

Răspunsul său “ sunt moartă, dar sunt bine” dat fiicelor sale ce o sună la un moment dat, arată fără echivoc dezastrul psihic prin care femeia mamă trece.

Dar poate reprezenta și un nou început, poate semnifica moartea durerii, renașterea prin recâștigarea propriei ființe.

Pentru mine cartea a fost o revelație și nu numai pentru ca m-am regăsit în aproape fiecare rând scris, ci prin prisma faptului ca ea a dat naștere în mintea mea unui sir lung de răspunsuri la întrebări ce, aparent, pentru mine, înainte de aceasta lectura, nu aveau nici unul.

Cred ca fiecare fiica trăiește cu dorința de a fi altfel ca mama sa.

Dorința adesea se materializează și, în mintea fiicei, devenită mamă, devine certitudine.

Însă certitudinea se dovedește a fi o iluzie, întrucât, la un moment dat, fiece fiică, devenită la rândul său mamă, realizează că istoria se repetă la nesfârșit, că ea însăși a devenit mama ei.

Însă nu e doar asta: fiecare mamă este și fiică deopotrivă, de aici, cred, și lait motivul păpușii furate din carte, în jurul căreia se țese întreaga intrigă.

Am iubit-o nesfârșit pe mama, dar nu am vrut să îi semăn, o iubesc infinit pe fiica mea, dar știu că nu va vrea să îmi semene.

Adesea mă gândesc că nu între bărbați și femei sunt atâtea diferențe încât să ai impresia că vin de pe diferite planete, ci între mame și fiice. Însă știu că e doar o impresie.

M-am reîntors la carte, la nici 2 săptămâni după ce am citit-o. Am vrut să îi prind esența, să nu îmi scape nimic din zbaterea descrisă acolo, cu care mă identific până dincolo de ființă.

Mama, cita cândva într-un caiet al său, pe care cu sfințenie îl păstrez, din Pământul făgăduinței de Andre Maurois: am fost ființa, acum sunt lucru.

Pe undeva, în alt fel, această carte declară același lucru: în ochii copiilor, mamele nu sunt ființe, ci funcții.

“Ce prostesc să crezi că poți spune copiilor tăi despre tine înainte ca ei să aibă mai puțin de 50 ani.  Să ceri să fii văzut de ei ca persoană și nu ca funcție. Să spui : Sunt istoria ta, ai început cu mine, ascultă-mă, ar putea să îți fie util.”

Dincolo de stilul inconfundabil al Elenei Ferrante, cartea însăși este povestea tuturor femeilor fiice-mame, la momentul în care își înțeleg implacabilul destin. Diferențele mame-fiice par insurmontabile, ființe de pe diferite planuri de existență. Și totuși povestea fiică-mamă se repetă la nesfârșit, fiica devenită mamă, mama rămasă fiică.

Aș fi vrut să surprind în doar câteva rânduri ce a însemnat aceasta carte pentru mine, dar nu pot.

“Cele mai grele lucruri despre care să vorbești sunt cele pe care noi nu le înțelegem.” 

Pot doar să spun că uneori ne revoltam, suferim și ne zbatem până dincolo de capacitatea noastră de a îndura. O facem fără să realizăm că lucrurile pur și simplu se întâmplă pentru că așa trebuie să fie.

Ne aducem vini la fapte necomise, mame și fiice deopotrivă și visăm la înțelegeri ce sunt imposibil a exista.   Și, bineînțeles, ne repetăm la nesfârșit: let it flow, let it flow.

În realitate, însă, nu e chiar ușor să nu ne opunem curgerii.

Uneori avem nevoie de cărți, ca aceasta, care să ne arate că suferință,  la fel ca iubirea, e universală și de neoprit și că cel mai adesea, deși greu de înfăptuit, singurul mod de a opri suferința  este acceptarea și nu lupta.