Armonie si haos

Uneori granița dintre armonie și haos este insesizabilă, la fel ca și cea dintre bucurie și cumplită durere sau ca și cea dintre așteptări și înțelegerea tacită și definitivă că uneori nu trebuie să avem așteptări și că pur și simplu trebuie să acceptăm ce nu putem schimba.

Cred în ce am citit nu demult, că orice om normal care înțelege câte ceva din sensul vieții și din mirajul universului, nu poate fi decât mai mult sau mai puțin deprimat pentru că da, venim pe lume pentru a munci, procrea și eventual pentru a înțelege câte ceva,  fără însă a putea transfera cunoașterea celorlați atunci când murim decât eventual prin scrierea noastră.

Vorbesc aici de norocoșii cu talent care au și ceva a spune lumii, pentru că ce sens are să scrii dacă nu îți câștigi existența din asta, nu?

Nu, nu cred că a scrie nu are sens, dar am avut revelația de a observa că unii așa cred, evident cei ce nu au cum înțelege taina scrisului, importanța lui și capacitatea acestuia de a vindeca suflete bolnave.

Multe cred că mi-a fost dat să învăț în ultima vreme și dacă am făcut-o, nu am făcut-o pentru că mi-am dorit neapărat asta, ci pentru că viața a vrut să îmi arate toate fețele ei.

Și iată care au fost câteva din învățăturile dictate mie de către evenimentele din viața mea:

1. Am învățat că mulți oameni te abandonează atunci când li se pare că nu te comporți după standarde prestabilite de ei.

2. Am înțeles că mulți oameni vor încerca mereu să te manipuleze, spre a face ce vor ei, prin diverse tertipuri de la lacrimă la amenințare, de la zâmbet aruncat în fugă până la sfidare, de la cuvinte mieroase până la aluzii năucitoare.

3. Am înțeles că oricât bine încerci a face, mulți își vor aminti un cuvânt spus când n-ai mai putut să te controlezi sau imposibilitatea unui ajutor mai degrabă decât toate momentele în care ai dat totul nedorind nimic la schimb.

4. Am învățat că oameni dragi te pot minți fără a li se clinti un muchi pe față sau fără urmă de remușcare, menționând ulterior că în fapt tu ești vinovatul cel mai mare pentru incapacitatea lor de relaționare prin intermediul adevărului.

5. Am învățat că nu am cum schimba nici o percepție înscăunată în minți bolnave, oricât m-aș strădui cu dovezi de netăgăduit a aduce lumină în întuneric (poate pentru că nu există adevăr absolut și lumina mea e întunericul altora în vreme ce întunericul meu e lumina lor).

6. Am învățat că ignoranța naște haos, dar acea ignoranță nu venită din cunoaștere căci acea ignoranță e benefică aducându-și aport la inițierea de noi întrebări și de noi căi spre cunoaștere, ci ignoranța venită din mefiență și din încăpățânata dorință de a fi altfel în sens negativ.

7. Am aflat, din păcate pe pielea mea, că a fi părinte e cea mai grea meserie din lume și că deși educația poate schimba multe, genele perpetuate nonșalant peste timp sunt prea puternice opunându-se îngrozitor de mult educației.

8. Am învățat că bunătatea nu naște bunătate, ci revoltă și încercarea de a obține și mai multă bunătate la moneda de schimb răutate.

9. Am înțeles că inocența benevolentă afișată a unui puber are în spatele ei de mult prea multe ori o maladivă malițiozitate.

10. Am învățat că empatia nu este prestabilită și că pentru unii a fost și rămâne doar un cuvânt din dicționar al cărui sens poate nu îl deslușesc nici măcar la nivel descriptiv.

Ar fi multe de spus la lecțiile de durere ale vieții, dar mă opresc aici din șirul retoricilor “Nimeni nu te ascultă, spune!”.

Aș putea să afirm că mi-aș dori să înțeleg multe despre oameni și dezamăgiri, aș vrea să pot să trăiesc pe un tărâm al armoniei în care decența să fie profesiune de credință, în care să existe simțul umorului la superlativ și în care judecățile găunoase să lipsească cu desăvârșire.

Dar lumea nu are nimic de a face cu dorințele mele, lumea e cum este ea, iar eu nu am decât să încerc să o accept fără a mă plânge prea mult.