Naivitate

Cât de naiv să fii să crezi că poți conta

Mai mult decât atât… în mintea ta!

Și cât de arogant să fii să-ți poți imagina

Că altuia îi pasă… ești tu și mintea ta!

Când am scris cuvintele de mai sus, o ușoară tristețe îmi atinsese sufletul, tristețe cuibărită acolo odată cu frigul iernii de parcă exact în acel loc găsise căldura necesară spre a o feri de îngheț.

Cu siguranță cuvintele par melodramatice, dar eu sunt departe de a-mi plânge de milă chiar dacă am ales să îmbrățișez realitatea și nu să mă refugiez în naivitatea credințelor deșarte.

Știu că anul acesta a fost anul în care mi-am pus cele mai multe întrebări de până acum și mai știu că a fost și anul în care am primit și cele mai multe răspunsuri chiar dacă unele au dat naștere la noi și noi întrebări.

A fost un an al singurătății în care am realizat mai mult decât oricând că singurătatea se măsoare atât în realitate cât și pe rețele de socializare, am realizat că oricât te strădui, atunci când mentala compatibilitate nu există, relațiile eșuează lamentabil.

Dar în eșec am învățat că uneori prin comparație, unii oameni se văd altfel, atât în rău, cât și în bine. 

Sigur că ceea ce Henry Thomas Buckle (citat atribuit si Eleonorei Roosevelt) a spus este extrem de adevărat și anume că mințile mărețe discută idei, cele mediocre evenimente și cele mărunte oameni, dar deși departe de mine dorința de a discuta despre oameni îmi asum vina comparației. 

Mintea mea nu poate să nu compare și făcând asta am realizat că oameni ce mi-au părut fascinanți s-au dovedit mărunți de tot, iar oameni cărora le-am găsit defecte permanent s-au dovedit a avea și calități de netăgăduit.

De cele mai multe ori, oricât am încerca să ne păstrăm curați, mizeriile se vor lipi de noi precum puful de pisică pe textilă și oricât ne-am strădui să discutăm idei discuția tot către oameni va devia în vreme ce, acolo unde e lumea ideilor mereu va fi mult mai multă singurătate.

Mi se părea mai ieri că îmi este foarte greu fără să știu că  ceea ce ni se întâmplă, greutăți ce par de nedepășit sau obstacole apărute parcă să ne taie elanul și să ne distrugă determinarea, este nimic față de ce altora li se poate întâmpla.

Am văzut judecăți mărunte și inversări de valori, critici nejustificate și interdicții stupide într-un stat laic- unde scriitorului Andrew Solomon i-a fost interzisă lansarea de carte la Biblioteca Națională pe motiv de orientare sexuală și am realizat că în același timp aceiași oameni “morali” mă îndemnau să ridic imoralitatea la rang de prim om în stat printr-un vot.

Ignoranța înseamnă haos, ignoranța ne aduce acea îngâmfare ce ne face stăpâni ai unui univers umil și insignifiant, nefiind capabili să vedem nemărginirea lui de dincolo de zidurile pe care singuri ni le ridicăm.

Pentru a nu fi de acord cu cineva mi-a trebuit curaj și făcând-o am știut că pierd poate o relație având în același timp certitudinea că ceea ce pierdeam nu îmi fusese în fapt niciodată aproape.

Curajul meu a constat în a nu aștepta ca lumea să se plieze după dorințele mele, ci în a învăța să mă adaptez lumii, păstrându-mi în același timp identitatea.

Mi-a fost greu, recunosc, fiindcă e cam multă singurătate acolo în lumea mea, o singurătate asumată ce se dezice de compromisul de a fi cu cineva cu care nu am cum să fiu de fapt.

În definitiv, diferențele contează și a fi diferit nu este atât de rău atâta vreme cât fiecare parte este dornică de a îmbrățișa deschis aceste diferențe.

Ninge, peste nopți de insomnie, în care gânduri vin năvală, încununând speranța cu un succes efemer, dar aducând cu ele și o nouă așteptare.  

Poate că e iarna cea care mă predispune mai mult la introspecție sau e doar aceeași naivitate ce îmi desena în minte grădini cu flori albe în tinerețe.

Atunci ca și acum, visam la armonie, la înțelegere și la iubire, atunci ca și acum, credeam în valoarea cuvântului, atunci ca și acum credeam că idealul există în fiecare dintre noi câte un pic.

Dar cât de frig trebuie să îți fie sau cât de naiv să fii să crezi că tumultul din mintea ta se face auzit sau că dacă este auzit contează câtuși de puțin?

Așadar Moș Crăciun “este” aici… cu tolba-i plină ca un fel de dumnezeu mai mic, omnipotent, omniprezent și benevolent, călare pe ren la fel ca părintele lui călare pe ceruri… și mă privește cu ochi critic nevrând să îmi scuze blasfemia.

Mă auzi Moș Crăciun?  îl întreb în căuș de palme adunate a rugă.

Nu îți cer să îmi aduci certitudini la incertitudini căci știu că tot ce e incert va fi cert cândva, în timp ce alte incertitudini vor răsări. 

Nu vreau să făptuiești minuni, fiindcă fiecare secundă e o minune, iar realitatea prezentului îmi este cel mai dulce miracol.

Dar de ar fi ca totuși să te rog ceva, dorința mea ar fi:

Să faci pentru o clipă, o oră, o zi

Ca totul să fie ce pare a fi.