Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Un fel de bilanț

mama

Se spune că speranța nu moare niciodată. Ei bine, nu e deloc așa.

Uneori murim o dată cu ea, alteori ea moare prima lăsându-ne, ființe mutilate, călătoare către nicăieri, pe drumuri de nimeni știute.

Și călătorim așa, sfârșiți, fără a mai putea crede că vreodată va fi altfel. Suntem prizonierii unei matrici, ai unui prost film, din care nu putem ieși nicicum.

Când am început a scrie această postare, voiam a crede că poate, doar poate, finalul anului  e posibil a aduce altceva decât decrepitudine, durere, gust amar și un gând pervers, asemănător celui rostit cu voce tare de Scarlett O Hara în Pe aripile vântului.

Da, la asta am să mă gândesc mâine. De parcă dacă mă gândesc se poate ceva schimba. Nu. Schimbarea vine din noi, așa spun toate cărțile motivaționale, insă nu e atât de simplu.

Acum nouă ani, mama mea murea, lăsându-mă sfâșâiată de durere și de regret. Durere, fiindcă o pierdusem, regret, fiindcă disperată de tortura de a o vedea suferind îi dorisem moartea. Da, nu vă mirați așa. I-am dorit moartea, pur și simplu.

Nu am vărsat o lacrimă la căpătâiul ei. Am fost sfârșită, atât de ruptă de durere încât amorțise în mine chiar și suspinul și am crezut că mai mult de atâta durere nu e posibil a exista.

Însă durerea e perfidă și există în multe forme, mult prea multe forme.

Este durerea pierderii, a singurătății, a trădării, a minciunii, a imposibilității de a schimba ceva într-un destin ce, crede el, ți se potrivește ca o mănușă. Atâtea feluri de durere, încât, la un moment dat, treci dintr-una în alta așa cum unii trec de la fericire la lacrimă, apoi iar la fericire.

Te bucuri dacă ai răgazul să respiri între două suferințe. Măcar așa, o mică pauză să ai între două dureri ce te cotropesc necontenit.

Speranța nu moare niciodată.

Am crezut și eu asta, până când am înmormântat-o, târziu în noapte, când mintea s-a oprit în loc ca un ceas vechi imposibil a mai fi reparat vreodată.

Nu știu cum au trecut 9 ani, 9 ani de lipsă. Tot ce știu este că timpul și doar el m-a făcut să înțeleg ce am refuzat să înțeleg atunci.

Mă gândesc adesea la ea, la mama mea, la suferințele ei, la incompatibilitatea noastră, la profunda iubire ce i-am purtat-o, fără a ști să i-o arăt, însă, vreodată cu adevărat.

Nu credeam că uitarea nu există, că cei pe care îi iubim și mor, continuă să trăiască în noi pentru tot restul vieții noastre, că dorul devine cumplit, insuportabil și că ajungem să apreciem în neființă tot ce nu am știut aprecia, cândva, în ființă.

Mă întreb uneori, dacă femeia pe care o plăceam pentru dorința ei de a trăi, în spitalul unde mama zăcea, mai trăiește și acum. Poate că da.  O văd pe mama, slabă, copleșită de durere și retrăiesc supărarea mea că nu se putea ridica spre a face analizele și controlul pe care eu, cu speranța, da, cu fățarnica speranță, îl consideram o salvare. Control ce avea să o trimită, pe buclă ce-i drept, spre mormânt.

Nedreaptă am fost atunci, ca în atât de multe rânduri, dar ce sens are să mă gândesc la ceva ce nu pot schimba.

Prea multe au rămas nespuse, deși, nu am avut, în fapt, secrete față de mama.

Roata se învârte nu e așa?

Nu știam că, învârtindu-se, aduce atât de multă singurătate, atâta lipsă de compatibilitate, prăpăstii adânci în care simt uneori că nu mai sfârșesc a cădea, stânci de care mă lovesc permanent cu capul, suficient cât să mă zdrobesc, insuficient pentru a muri, pentru a se sfârși durerea, chinul.

Atât de multe amintiri în aceste zile, atât de multă durere.

Caut în minte toate momentele frumoase cu mama;  momente pe care nu am șansa să le mai repet vreodată în vreun fel, în nici un fel, nici măcar cu roata învârtită. Le găsesc ușor pentru că multe au fost ele.

Fiica devenită mamă de abia acum înțelege.

Au fost lungi plimbări, dicuții profunde, lacrimi vărsate în poala ei, atunci când fusesem părăsită de omul pe care credeam că îl plăceam. Au fost certuri de care mi-e dor acum, furtuni trecătoare ce fac vegetația să crească mare. Au fost; trecut și atât.

Mama. Cât am iubit-o! Setea ei de viață, pe care n-am avut-o niciodată, mă face să zâmbesc câteodată. Și în zâmbet parcă îi simt prezența căci zâmbet era ea.

Roata se învârte nu e așa?

Dar cu ea nu se rotește și frumusețea unei relații nepieritoare ce-a pierit deja.

Fiica devenită mamă știe că, uneori, imposibilitatea există nu doar în moarte, ci în fiecare zi ce îi atestă prezența.

Viața e o luptă fără învingători și stau aici, stingheră, scriind în miez de noapte, când pleoapele refuză să se lipească a somn.

Scriu, știind sigur că a murit speranța, că nu pot părăsi acest film pentru un altul.

Păduri ce-ar fi putut să fie… Nu-i așa? Blaga, Vulpescu, scriitorii mei iubiți. Le port cuvintele în minte. Mi le rostesc în clipe de tăcere și multe, prea multe-s ele.

La asta am să mă gândesc mâine, spunea Scarlett.

Dar știa ea oare că acel mâine avea să devină același azi?

Un fel de bilanț; alt fel sau la fel.

A mai trecut un an de dor, de durere.

Speranța nu moare niciodată, pentru că speranța a murit deja.

Mi-e dor de tine mamă! Mă auzi?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal