Izvor de frumusețe
February 12, 2020
Într-o lume superficială, în care frumusețea ține numai de exterior, într-o lume în care nu mă regăsesc de ani, într-o lume a profundelor dezamăgiri, a realităților distorsionate, a minciunii comod instalate pe post de adevăr, a lipsei totale de comunicare și de compasiune, a ipocriziei ca modus operandi, s-a întâmplat, într-o zi, să o descopăr pe ea, pe Martina.
Am ascultat acest copil frumos, într-un moment în care mă simțeam atât de pierdutâ încât nu îmi mai puteam găsi puterea să mă ridic din abisul prin care, în beznă, mă târam de ceva vreme, fără speranța de a mai ieși vreodată.
Acultând-o pe Martina, am văzut un strop de lumină, timid întâi, departe, departe, pentru ca apoi să mă cuprindă o plăcută căldură și bucuria că totuși în lume există oameni, oameni frumoși cu adevărat.
O priveam uimită, transfigurată, sorbindu-i din priviri cuvintele.
Era un copil frumos, un copil inteligent, bun, plin de empatie, cum nu îmi fusese dat să văd demult sau poate niciodată, un real pansament pentru suflete obosite, pentru cei cu speranța în agonie.
Povestea despre ea, despre incapacitatea sa de adaptare, despre cum îi plăceau parcurile, copacii și frunzele, despre disperare și regăsire, despre muzică și iubire, despre spiritualitate și capacitatea omului de a evolua, într-o involuată lume, despre cum să înveți a nu-i mai judeca pe alții.
Povestea despre dezamăgirile sale, despre pasiunea ei pentru cărți și în special pentru Sartre, despre incapacitatea sa de a fi ca cei din generația sa, veșnic în localuri, veșnic în baruri, despre cei ce o excluseseră din această cauză.
Spunea că este un suflet bătrân, că într-o zi, după ce fusese cuprinsă de profundă depresie, înțelesese că depinde doar de ea să reușească să o înfrângă. Și reușise.
Vorbea despre proiectul ei de a-i ajuta pe alții să își depășească tristețile.
Martina era desăvârșită. Era un om a cărui prezență înnobilează.
Lacrimi îmi curgeau pe obraz, lacrimi de fericire, că în negură există oameni lumină.
Mi-am spus că am să îi scriu, în pocita mea italiană sau în engleză, căci văzusem că locuiește în UK.
Mi-am spus că am să îmi depășesc timiditatea și anxietatea și am să îi mulțumesc din inimă pentru simplul fapt că există.
Numai că Martina nu mai este.
Am văzut cu tristețe că postările din vlogul său încetaseră în anul 2015.
Și am căutat să aflu. De pe un alt blog, al unei scriitoare, prietenă cu Martina, realitatea m-a lovit, fără milă.
Martina murise în somn, în luna august a anului 2015, la numai 26 de ani, fără să fi fost bolnavă înainte, lăsând un gol imens în sufletele celor ce o iubiseră și a celor a căror viață o schimbase cu vocea sa, cu căldura și bunătatea sa, cu mintea sa extraordinară.
Proiectul său trăiește însă.
Ca mine, mulți îl descoperă și, poate, în mulți speranța renaște, la fel ca în mine.
La 5 ani după moartea sa, Martina încă înnobilează o putredă lume cu prezența sa pe ecrane de autentică iubire.
Ar fi dorit să fie scriitoare și cu siguranță ar fi reușit să fie o scriitoare bună. Scria frumos, pe blogul său, cuvinte suspendate în eter, la fel de vindecătoare ca vorbele sale.
Moartea însă nu iartă.
Vine, ia.
Ea nu cunoaște milă, nu alege.
Am simțit nevoia să scriu despre acest copil minunat:
- pentru toți cei ce și-au pierdut speranța în umanitate;
- pentru toți ce cred că există doar lume și oameni deloc;
- pentru cei ce blamează tineriii de superficialitate;
- pentru toți ce nu știu că astfel de oameni pot încă exista.
Am scris despre acest OM pentru că pentru mine acest copil este o revelație, o rază de soare în furtună, totul adunat într-o singură secundă revelatoare.
Știu că am pierdut șansa la un trecut mai bun și speranța la un viitor mai bun, dar cel puțin am avut, pentru mai multe clipe, șansa să mă bucur, chiar și în absență, de prezența unui om, a unui tânăr, cum eu nu îmi imaginam că poate a mai exista.
Zbor lin!
Dear Laura,
I’m Enrica and Martina was my best friend. I really would like to thank you for these amazing words you dedicated to her.
I sent you an e-mail one year ago but, probably, you didn’t receive it. I write here again just to tell you how much I’ve appreciated.
Thank you for spreading her message to the world, thank you for everything you wrote.
Dear Enrica,
I keep reading and reading the words of Martina and I love her words so much. I also love to listen to her words. I think Martina was, is, for her memory will never cease to exist, an amazing person. Her words made me, somehow, regain my trust in a humanity that very often disappointed me. I have not received your email. Thank you so much for writing me here. (I have sent a few more words to you on your e-mail address)