Atingerea

Altfel - Nimic altceva decât un loc altfel, într-o lume în care anormalul ia locul normalului din ce în ce mai mult.

Bilant

A mai trecut un an, alunecand printre degetele noastre, fara a ne da sansa sa ii prindem clipa minunata si s-o cernem pe cea care doare.

Ma gandesc ca e timp de bilant, dar ma opresc apoi, fiindca stiu ca toti aduna si scad, plus si minus, storneaza suferinte, adauga zambete ca profit  si…

Dar eu nu stiu sa fac bilantul unui an in exact acelasi fel in care contabilul stie sa adune cifre, nelasand sa ii scape nici un banut.

Nu stiu sa fac asta pentru ca nu am cunoasterea necesara pentru a-mi aduna zambete peste suferinte astfel incat sa inclin balanta in favoarea mea si sa stiu ce am de facut in anul care vine, in restul de timp ce mi-a ramas.

Citeam mai daunazi o carte. Se numeste “Conflictele noastre interioare” si este scrisa de Karen Horney.

De ce oare ma regasesc eu mai bine in carte decat in viata? m-am intrebat.

Si tot eu am stiut sa imi dau raspunsul instantaneu si fara ezitare.

Mi-e locul la margine de viata pentru ca citesc mai mult decat traiesc ca si cand daca nu as face-o suficient m-as risipi prin viata fara sa stiu, fara sa simt ce au simtit cei ce au stiut sa simta, pasind dintr-o lume a iluziilor, brusc in una a realitatii, a controverselor, a ipocriziei a celor care da, poate isi stiu trai clipa, dar doar atat, fara trecut, fara viitor.

Iar eu nu stiu sa fac asta pentru ca nu am invatat la scoli ale existentei asa cum nu am invatat sa fac bilantul intamplarilor traite de mine.

Asadar, citeam aceasta carte pentru ca sa imi dau raspunsuri la intrebari nerostite, pentru a reusi sa ma inteleg pentru a putea sa privesc catre lume. Am citit-o si m-a fascinat dar nu pentru ca m-a lamurit ci pentru ca mi-a dat de gandit:

“Disperarea este produsul final al conflictelor nerezolvate care isi are radacina in lipsa de speranta de a fi vreodata sincer si nedivizat”

Asa sa fie oare? Oare de acolo rabufneste ca un vulcan de lava, toata aceasta zbatere, care se cere strigata?

Cum sa ramanem sinceri intr-o lume nesincera, cum sa ramanem nedivizati, cand suntem intr-o permanenta scindare intre a trebui si a dori, intre a cuteza si a reusi, intre a face ce iubim si a iubi ceea ceea ce facem, intre a crede fara a cerceta si a cerceta pentru a nu mai crede?

Dar sunt la ceas de bilant si nici macar acum cand mai sa trec granita catre noul an,  nu pot sa ma asez pe drum si sa merg, mereu gasesc acolo pe marginea lui peisaje ale fiintei ramase neexplorate ce se cer definite, cautari disperate sau reminiscente existentiale  nedezintegrate, nediluate macar, asezate intr-un echilibru indiferent de suferinta dornica sa ma invadeze ca fiinta, distragandu-mi atentia. Cum sa pasesc impasibila, facand calcule in minte: am facut… a mai ramas…?

Anul ce a fost, care inca este, ca un preludiu, un vesnic preludiu, al celui care vine, m-a incercat mai mult decat au facut-o altii inaintea lui.

A facut-o ca la carte, fara sa se opri din treaba ce-o avea de executat, ca un vasnic angajat ce nu se abate din vorba destinului.

Iar eu m-am straduit sa il trec: un pas de speranta, doi de disperare.

Si iata-ma la final de an, cautand sa deschid ochii catre anul ce vine pentru a nu ramane ancorata in trecut.

Anul ce-a trecut a fost bun si rau deopotriva, bun pentru ca am vrut sa ma recompun ca fiinta, sa ma cunosc, pentru ca am scris, vorbind cu litere despre neputinta, credinta, vointa, rau pentru ca nu am reusit azi mai mult ca ieri sa imi deschid sufletul catre lume, buna, rea, asa cum e ea, preferand ca de obicei sa ma ascund de mine, in mine.

A fost un an cufundat in amintiri, ca intr-o mare in noaptea fara luna, un an in care am reusit performanta de a ma trezi singura chiar si in cele mai curate si infocate imbratisari. Un an… Un an din viata mea, o mica si insignifianta farama de infinit….

Anul care a fost m-a facut sa inteleg ca locul in care ma gasesc, intre linii de cod si calculatoare, intre monitoare oficiale si  formule la fel de putin seducatoare, nu este locul in care imi doresc sa fiu de fapt.

A fost anul in care am stiut mai mult decat in anii anteriori ca daca as putea inchide usa peste timpul ce-a trecut, as face-o, deschizand geamul si luandu-mi zborul.

E tarziu, e devreme, tarziu pentru trezire, devreme pentru a pretinde ca sunt suficient de puternica pentru a nu cadea.

A fost anul cand am inteles ca bunatatea nu se plateste cu bunatatea dar ca pentru a fi rau nu este suficient sa vrei.

Pentru ca pentru nimic in lume nu este suficienta o simpla dorinta pusa pe tacute in noapte, ci trebuie atinse o multitudine de conditii, nu pentru a o indeplini, ci pentru a pune in miscare un intreg mecanism, capabil, poate candva a o transforma in realitate.

Cortina cade usor, intr-o zbatere imateriala peste trecut, lasand loc zilei de maine. Cei norocosi o vor prinde, cei si mai norocosi vor fi aici sa o vada si pe cea ce va urma, apucand sa arunce la arhiva timpului bilanturile de peste ani.

Dar mereu vor fi oameni de o parte si de alta a cortinei, ancorati in trecut, intr-o contabilitate nereusita a destinului sau privind spre viitor previzionand, planificand, iubind, traind…

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Inainte de a posta orice comentariu va rugam cititi politica noastra de protectie a datelor cu caracter personal

Share